Litoral la cinci stele în septembrie. „Nu știam că a fost predată camera, am crezut că e goală”. „Bine că nu sunt goală eu, zic. Ne-am scutit de o emoție în plus”

Am zis să fug și eu câteva zile din București. Așa, ca de o vacanță o dată la trei ani.

Mi-am pus laptopul în rucsac, rucsacul în mașina soțului, soțul pe scaunul șoferului, trupul personal și centura de siguranță pe scaunul din dreapta-față și am lăsat mașina să ne poarte pe unde au mai rămas urme din autostrăzile patriei. 

După trei ore și ceva am parcat în fața unui hotel de cinci stele din sudul litoralului, zburdând spre recepție cu bucuria cățelului al cărui stăpân se îndreaptă spre ușa apartamentului la prima oră a dimineții. 

Dar cum orice cățel are o lesă și fiecare hotel un manager de care nu ascultă nimeni, planetele de la Marea Neagră s-au aliniat anul acesta astfel încât să demonstreze tuturor că resursa umană din România începe să devină o problemă pentru noi toți și pentru ea însăși. Vorba aia: avem o generație care reprezintă cu fidelitate bezna din sistemul de învățământ, deci să ne confruntăm cu ea.

* * *

- Bună ziua, știți, am făcut o rezervare prin Booking, am spus la recepție, încântată de zâmbetul larg al domnișoarei din fața mea.

- Numele, vă rog?

L-am băgat pe soțul în față, că el a făcut rezervarea cu o seară înainte, în timp ce eu emiteam niște facturi după ce achitasem altele, ca să fiu la zi cu toate îndatoririle de business. Doamna a continuat să zâmbească, a început să apese pe niște butoane, s-a întors la un moment dat cu spatele la noi, a revenit cu o bucată de hârtie și două brățări, ne-a întins formularul de cazare și, după ce ne-a introdus cartelele de la cameră în cartonul aferent și albastru ca piscina, ne-a sugerat să citim bine instrucțiunile de pe bucata de hârtie de sub brățări. Apoi ne-a urat ședere plăcută. Cu zâmbet.

Cu importanța celui care și-a parcat mașina între două namile care costă fiecare cam cât bonusul încasat de guvernatorul BNR pentru împlinirea vârstei de pensionare, am urcat la etajul 1 ca să ne luăm în primire camera 109, cu sea view, aer condiționat și curățenie impecabilă incluse în preț. Am pus cartela în ușă, am pătruns în incintă, am abandonat bagajele și-am fugit glonț pe balcon.

Ce-i drept, nu am mai văzut demult o parcare atât de plină de mașini. Mă rog, asta dacă nu pun la socoteală zilele în care ajung la Mega în jurul prânzului și când totul în jur – de la trotuare până la stația de autobuz – arată exact ca Bulevardul Mărăști atunci când e târg la Agronomie.

Bine, acum și balconul ăsta de cinci stele are și el avantajele lui: toți bolizii din parcarea de sub el valorează cât bugetul anual al Parlamentului României, cu factura la energie electrică inclusă. Apoi e atât de aproape de terasa hotelului de alături, încât auzi cum răsfoiesc oamenii de la mese meniul sau cum râșnesc piperul pe bucate. Iar dacă mai pun la socoteală și faptul că urmează un concert cu Adrian Enache, m-am scos: am asigurate locuri VIP și pot să mă delectez cu o performanță unică în regim de playback a artistului singur în noapte de la farmacia inimii. Cât despre mare, sigur e la locul ei, doar că trebuie să o cauți cu atenție printre copaci și gardul care separă două hoteluri. Altfel, dacă ieși pe plajă, o vezi perfect.

- Știți, camera asta dă în parcare, marea nu se vede…

- Când ați făcut rezervarea?

- Aseară.

- Aaa, păi nu avem alta.

- Dar dacă făceam rezervarea mai devreme aveați?

- Nu.

- Atunci ce contează când am făcut rezervarea?

- Păi e hotelul plin.

- Dar tot n-ați răspuns la întrebare: dacă făceam rezervarea mai din timp nu era hotelul plin?

- Ba da.

- Atunci ce importanță are când am făcut rezervarea?

Nu e altă cameră disponibilă, nu e. Am vrut la mare, am vrut în România, ne mulțumim cu un view de 2 stele la preț de 5 și-om mai vedea noi de luni încolo, când se încheie extrasezonul și pleacă turiștii înapoi acasă. Când să deschid dulapul, ca să pun hainele la locul lor…

- Bună ziua, zice băiatul care intră în cameră peste mine, fapt care ne lasă și pe mine, și pe el cu gura căscată. Nu știam că a fost predată camera, am crezut că e goală.

- Bine că nu sunt goală eu, zic. Ne-am scutit reciproc de o emoție în plus.

- V-am adus niște fructe. Pot să le las? întreabă încurcat.

- Sigur. Puneți-le unde doriți.

Mă întorc la dulap, moment în care decopăr că cei care au stat în cameră înaintea noastră s-au gândit că pâinea și sarea nu mai sunt cool, dar că biscuiții și acadeaua rămase pe poliță în urma curățeniei de lux au efecte excelente în condiții de stres. La fel ca cele cinci cuie care ies din tocul ușii și rup pielea – fie ea skin sau leather – de numai chirurgul poate s-o coasă.

- Manager aveți?

- Da, dar nu este aici. Așteptați în cameră și cum se întoarce îl anunțăm, ne spune vocea zâmbitoare de la capătul telefonului cordless.

Eu nu știu cum stătea Zdreanță cu răbdarea, dar pe mine n-o să mă vezi așteptând un ceas sau două o găină să se ouă și dacă tot am venit la mare să-mi umplu bateriile cu lehamite, măcar să folosesc încărcătorul rapid.

- A venit managerul? întreb chipul zâmbitor aflat acum în fața mea.

- Nu, v-am spus că vă anunț.

- Și cât ar trebui să aștept în cameră?

- Până vine managerul. (Cu zâmbet, da?)

- Dar numărul de la ANPC unde e?

- Așteptați, că vi-l aduc. (Tot cu zâmbet.)

- De unde îl aduceți, că sunteți obligată să-l aveți afișat la recepție?!

- Cinci minute. (Zâmbet, zâmbet, zâmbet.) Și pleacă.

Eu vorbesc rar cu Andreea de la steluță doi doi doi, dar și când o sun nu știu cum să fac să nu discut cu ea. La fel și cu recepționera mea: suntem pe cale să ne batem în conturi și amenzi, iar ea zâmbește într-una de zici că mi-a dat cea mai proastă cameră de cinci stele din viața mea, iar eu nu știu să apreciez efortul.

- Bună ziua. Sunteți ANPC, da?

- Bună ziua. Da.

- Mă cheamă Cristina Bălan, sunt la recepția hotelului X și am problema asta, și-asta, și-asta.

- Stați că vă dau numărul de la biroul teritorial din zona în care se află hotelul, că ați sunat la Constanța.

Imediat ce am terminat de repetat refrenul și la biroul zonal al ANPC, s-a produs minunea: a apărut managerul. Bine, asta a fost o minune de cinci stele, că noi îl văzusem din balcon în urmă cu jumătate de oră, pe când inspecta modul în care sunt parcate mașinile, dar cică așa e la hotelurile astea scumpe: managerii au mereu treburi importante de rezolvat.

E drept, discuția cu domnul manager s-a purtat la un cu totul alt nivel: omul a înțeles din prima că am venit la mare supărați și cu chef de ceartă, iar după o evaluare complet de sumară a dedus că rostul nostru acolo este de a face rău în general și lui în special. Pe de altă parte, ne-a explicat pe cel mai marin ton cu putință că e ok ca la recepție să existe tarife diferite pentru camere de categorii diferite (4 și 5 stele), deși prețurile de pe Booking sunt toate de 5. Și chiar dacă a fost puțin intrigat atunci când i-am povestit cum a intrat băiatul cu fructele peste noi în cameră, tot s-a chinuit să ne facă să acceptăm faptul că mobila se strică și că noi trebuie să plătim scump pentru asta și aproape ne-a convins de faptul că domnișoara care zâmbește fie ploaie, fie vânt are în job description inspectarea tuturor camerelor înainte de predarea cheilor către turiști.

Frânți de durere la gândul că ANPC ar putea influența radical bonusurile de performanță și că Autoritatea Națională pentru Turism ar putea decide reclasificarea unor camere care costă mult și nu oferă mare lucru, am acceptat transferul la un alt etaj într-o cameră eliberată printr-o nouă și scumpă minune. Cât despre promisiunea managerului că vom avea surprize până la finalul șederii noastre, s-a împlinit și aceasta, dar la restaurantul hotelului. Fiind vorba de lucrul în echipă, faptele trebuie consemnate ca atare: pe de o parte, s-a remarcat ospătarul drăguț care, la solicitarea mea, a schimbat fața de masă plină de gemul de la micul dejun după ce l-a întins cu amabilitate pe pantalonii mei albi. Pe de altă parte, cu talentul chef-ului de popotă al unității militare din Mangalia, bucătarul a tuflit o cazma de mămăligă la poalele unui munte de guvizi prăjiți cu tot cu solzi și intestine, intitulați în meniu „Deliciu marin”. Acum serios, cât să țină și minunile astea?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp