Pe cel mai important profesor din existența mea de până acum l-am cunoscut printr-o fericită întâmplare, care, la început numai fericită nu părea. Mă pregătisem un an să dau la Drept. În anii ’90, Dreptul era un fel de fortăreață mai aprig păzită decât Hadesul însuși: două examene crâncene urmăreau, de fapt, să îi pună în dificultate și pe inițiați.
O probă de un absurd strigător la cer la istoria românilor, una din acelea la care trebuia să înveți și indicațiile de sub ilustrații, pe lângă o mare total irelevantă de date, de nume de persoane și de locuri, și o probă la gramatică românească cu nimic mai inspirată, a cărei bibliografie se reducea la cartea discutabilă a profesorului care redacta subiectele.
După un an de pregătire draconică, am rămas cu trauma indelebilă a lecției despre etnogeneza românească, din care răzbat, până astăzi, numele primilor daci romanizați („Mumutzis, Decibalis și Seicipiris”) și cu impresia tristă că gramatica limbii române e, la o adică, subsumabilă unor mărunte orgolii de autor.
La sfârșitul vacanței dintre clasa a unsprezecea și a douăsprezecea am fugit cât am putut de această tortură, care, și îndurată până la capăt, nu promitea nici o formă de mântuire, ba, din contra, s-ar fi încheiat, din punctul meu de vedere, cu Tartarul lumii juridice.
Am ales atunci, probabil pentru prima oară în viață, libertatea. Riscând binișor. Am ales să fac limbi clasice la facultate, adică greacă veche și latină. Pe vremea aceea, se dădea și acolo un examen serios, cu trei probe, latină, gramatică română și istorie antică universală.
Avantajul imediat era că, după preaplinul de gramatică și de istorie din anul precedent, ultimele două probe nu puneau, în forma rațională cerută la Clasice, mari probleme. Fiori îmi dădea însă examenul de latină, materie pe care o fușerisem într-un asemenea hal la școală încât, după trei ani, nu eram în stare să traduc nici cea mai simplă frază din Caesar. În starea aceasta disperată m-am dus la o somitate în domeniu, traducător de epopei clasice și polimat, care, din motive ce și acum îmi scapă, m-a trimis la un latinist bătrân, despre a cărui severitate circulau legende destul de puțin încurajatoare.
I se spunea Supercilium, pentru că avea, într-adevăr, niște sprâncene ieșite din comun. Studenții din toate generațiile își aduceau aminte cu evlavie de cursurile spectaculoase de literatură latină pe care le ținea și cu cutremur de examenele de câte opt ore din care ieșeau storși ca lămâile. În fața acestui om trebuia să mă prezint cu ignoranța mea totală. Și nu-mi dădeam nici o șansă.
Am îndrăznit, totuși, și m-am dus la adresa din bulevardul Schitu Măgureanu. Am intrat într-un apartament interbelic întunecos, fără să sun la ușă, așa cum îmi spusese la telefon, pe un ton grav, profesorul. Mi se păruse o procedură destul de curioasă aceasta și, recunosc, mi-am închipuit că e vreun bizar ritual domestic al unui fantast. M-a întâmpinat aceeași voce gravă, care m-a ghidat până în camera mare. Ajuns în pragul ușii, am fost izbit de cea mai neașteptată scenă: profesorul Mihai Nichita, autoritatea supremă în materie de literatură latină din ultima jumătate de veac din România, era imobilizat la pat. Am înțeles atunci, fulgerător, care este gravitatea unei decizii, uriașa greutate morală a oricărei alegeri, responsabilitatea exercitării liberului arbitru. Trecând pragul încăperii în care mă aștepta, sever, domnul profesor, am știut că nu mai e cale de întors. În camera întunecoasă din bulevardul Schitu Măgureanu mă întâlneam pentru prima oară în mod conștient cu destinul. Aveam parte de o experiență aurorală.
Omul acesta, fizic atât de împuținat, avea o putere intelectuală și o prezență morală pe care nu le-am mai întâlnit până atunci și după aceea la nimeni. Mai mult decât orice, profesorul era un magnet al bunei credințe.
Au urmat două luni de calvar în toată regula. Calvarul prozaic necesar la spargerea crustei unei limbi dificile: au fost săptămâni întregi în care preocuparea mea exclusivă a fost morfologia latină, sintaxa, vocabularul esențial, cu toată liota de traduceri de interes gramatical, retroversiuni, metri, clauzule, figuri de stil, exerciții de retorică. Lacrimi, sânge și sudoare. Plonjam în afara preocupărilor mele curente, forțam toate limitele lenei mele constitutive, învățam secundă de secundă să mă abandonez. O făceam, în ciuda firii mele întârzietoare, sub impresia masivă a primei întâlniri cu Mihai Nichita. Omul acesta, fizic atât de împuținat, avea o putere intelectuală și o prezență morală pe care nu le-am mai întâlnit până atunci și după aceea la nimeni. Mai mult decât orice, profesorul era un magnet al bunei credințe. Fără să facă deloc caz de misiunea lui excepțională, ridica, piatră cu piatră, edificiul perfect conștient al încrederii totale.
Profesorul Nichita își confirma, până în cele mai mărunte gesturi, vocația de educator, adică de autoritate învestită cu capacitatea de a-i scoate pe unii mai mici la limanul umanității.
Nu era vorba de nici un fel de seducție. Pentru că, oricât ar părea de vandabilă intelectualmente, seducția este un rău absolut, o formă de anesteziere a simțului moral și de divorț al conștiinței. Seducere, verb detestat în universul rigorilor romane, însemna „a abate din cale”, „a deturna” și, în cele din urmă, „a înșela”. Orice act de pedagogie veritabilă este cu totul incompatibil cu ideea de seducție. Nu există manipulare benefică. Dimpotrivă, profesorul Nichita își confirma, până în cele mai mărunte gesturi, vocația de educator, adică de autoritate învestită cu capacitatea de a-i scoate pe unii mai mici la limanul umanității. Mi-am pus, cu alte cuvinte, toată încrederea în persoana care își sacrifica în sens propriu câteva ore legate pe săptămână ca să mă extragă din marasmul în care mă găseam. Efortul meu părea sisific și, dacă nu aș fi avut sprijinul constant al lui Supercilium, aș fi clacat cu siguranță. De aceea mă îndoiesc că rețetele de succes prescrise pentru momente critice, mai ales în educație, conțin o doză preponderentă de încredere în sine. Ca să reușești să le depășești ai nevoie disperată de o persoană în care să te încrezi pe deplin, de un reper stabil, bine ancorat în domeniul pe care vrei să îl cucerești, capabil să alerge (ce ironie în cazul nostru!) alături de tine, impunându-ți simultan ritmul constant ce trebuie adoptat ca să nu îți pierzi suflul. Un asemenea sprijin este fundamental pentru orice progres sănătos.
Ca să nu sfârșești în impostură, orice ai vrea să faci, nu poți să te sustragi aprigei smeriri impuse de actul învățării.
Autodidacticismul este, din contra, o formă maladivă a încrederii în sine, care se soldează aproape în toate spețele cu eșecuri nici măcar răsunătoare. Probabil că puține discipline de studiu pun mai clar în lumină naufragiile acestui tip de temeritate decât filologia clasică. Cunosc, din păcate, o mulțime de entuziaști imberbi și bărboși, care, plini de sine, și-au cumpărat „cele mai bune manuale”, „cele mai bune gramatici”, „cele mai bune metode electronice” de învățare a limbii latine „fără profesor” și care s-au lăsat de la primele lecții sau care, perseverând, au ajuns să rătăcească prin fundăturile propriilor orgolii. Cine spune, în domeniul nostru, că poate traduce un text de Cicero, dar are „mici ezitări” la identificarea unui „mărunt” ablativ absolut este un impostor.
Ca să nu sfârșești în impostură, orice ai vrea să faci, nu poți să te sustragi aprigei smeriri impuse de actul învățării. Ceea ce nu înseamnă că învățarea este vreo formă de masochism, ci că descoperirea vocației presupune un necesar preambul dureros, pe care numai încrederea într-un psihagog expert îl face suportabil. La fel, ar fi cu totul deplasat să susții că profesorii adevărați sunt niște sadici. Nici lor nu le face plăcere să asiste la micile cazne ale discipolilor, însă își controlează neplăcerea de moment mereu în minte cu scopul înalt pe care sunt chemați să îl atingă cu cei pe care îi ghidează. Excepțional cunoscător al tuturor latebrelor gramaticii latinești, profesorul Nichita stăruia fără nici o plăcere asupra lor, cu ideea că, odată puse temeliile, ele nu trebuie să se mai clatine vreodată. Desigur, nu mi-a spus niciodată asta, dar, chiar și așa, pus sub popreala formelor verbale și a sintaxei frazei, îi simțeam încordarea subsumată implacabilului necesse est. Încercam, după puterile mele, să îmi țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc.
Am înțeles dinamica paradoxală a acestei coborâri în infern abia în clipa în care am părăsit rada gramaticii și am ieșit în largul operelor lui Cicero. În largul nostru. Mai târziu, aveam să aflu că orice parcurs mistic, despre care se crede îndeobște că este o răpire progresivă spre înalt, e perceput și exprimat cel puțin în fazele incipiente în termenii unei vertiginoase căderi. Ca să te catapultezi spre boltă, trebuie să cobori mai întâi în penumbrele vreunei grote sau în pântecele unei corăbii, cu singura garanție a credinței în altul mai bun.
Dar iată-ne acum adunați pe covertă, maestru și discipol, dând frâu liber jocurilor intelectuale fără egal pe care le propune întemeietorul culturii latine și modelul Renașterii europene. Înzestrați cu iarba fiarelor, cheia limbii, nu mai avem nici o clipă senzația că lungile perioade ale Arpinatului ar fi cetăți ce se cer cucerite, ci paradisuri concentrice care se oferă plăcerii minților antrenate. Ca în toate descrierile lumii de dincolo din experiențele NDE, acest locus amoenus este străbătut de o energie cu frecvență foarte înaltă căreia nu i te poți sustrage și la care te racordezi instantaneu. Frazele rotunde și savantele arcane de stil, formele rare și tropii se ordonează într-un univers al cărui principiu este măsura gândului și al cărui accesoriu este vederea limpede.
De această bucurie a intelectului e cuprins și profesorul, și elevul. Eliberați de încrâncenarea primilor pași, fiecăruia i se acordă autonomia funcțiunilor minții și, simultan, comunicarea, în sens etimologic, a propriilor descoperiri. Logica internă a textului conduce singură la o accelerare a înțelegerii, fără însă ca individualitatea participanților să fie vătămată în vreun fel. Nu ni se propune un delir, ci o lărgire a brazdei pe care fiecare suntem meniți să rulăm, o îmbunătățire a performanțelor pe care le purtăm în noi de la naștere, o creștere în propriul potențial nebănuit, actualizarea a ceea ce putem fi, în termenii lui Maslow. Nu e atunci de mirare că timpul călătoriei de care vorbesc este prezentul continuu. După cum nu e de mirare că, la sfârșitul unui asemenea periplu, pe care îl percepi în interior ca nesfârșit, constați că, în timpul din afară, s-au scurs doar câteva luni. Suficiente ca să te poarte în patria fizică a lui Cicero, la un concurs internațional.
În această epocă, fără îndoială cea mai profundă a vieții mele de elev, am cunoscut, alături de profesorul Mihai Nichita, momente harice iradiante. E vorba de fracțiuni de secundă când, mișcat de expresii ale adevărului ultim din vreun text, Supercilium lăcrima
Oricât de spectaculos ar părea saltul de la totala ignoranță la calificarea la o olimpiadă internațională, el nu a rezolvat pe deplin relația dintre profesor și elev. Dacă ne-am fi oprit în acest stadiu, nu am fi făcut decât să respectăm termenii maximali lucrativi ai unui contract, așa cum se întâmplă de regulă cu orice meditație. Țintele păreau atinse și ne-am fi putut, la o adică, mulțumi cu atât. Învățasem suficientă latină ca să fac față unui examen de admitere, oricât de dificil. De altfel, cu latina pe care am deprins-o cu profesorul Nichita am trăit toată facultatea și trăiesc și acum. Totuși, am continuat să îl frecventez pe Supercilium și după momentul Arpino. Și nu din obligație, din simț de datorie sau ca să îi arăt, pur și simplu, recunoștință. Nici măcar din dorința de a ne continua incursiunile de accelerare a minții în lumile textuale.
Desigur, ele au continuat cu aceeași bucurie de fiecare dată. Însă nu mai erau ținute în chingile necesității. De data aceasta eram eliberați de orice constrângere exterioară. Liberi de context, ne permiteam lecturi din ce în ce mai variate din Properțiu, Catul, Vergiliu, Titus Livius, Petroniu și din divinii Tacit și Horațiu.
Ceea ce se întâmpla însă acum avea un ce de trăire în plus. Din străvezimile textelor urca o energie care ne hrănea în mod diferit. După atâta renunțare la noi înșine, ne regăseam îmbunătățiți, aerisiți și întregi. În același timp, se instalase între noi o relație, care avea toate virtuțile comuniunii, a deplinei înțelegeri a mișcărilor sufletului și a participării reciproce. În această epocă, fără îndoială cea mai profundă a vieții mele de elev, am cunoscut, alături de profesorul Mihai Nichita, momente harice iradiante. E vorba de fracțiuni de secundă când, mișcat de expresii ale adevărului ultim din vreun text, Supercilium lăcrima. Atunci simțeam, concret, că aerul dintre noi vibra. Realitatea însăși se îmbogățea cu atribute dintr-un registru ontologic superior.
Nu încetez să mă întreb cu ce drept funcționari lipsiți de orice înțelegere a domeniului în care se exercită, de la noi și din alte părți, își iau libertatea să închidă și altora, mai mici și mai plăpânzi, calea spre împlinirea vocației
Neîncetând nici o clipă să fie autentică, dimpotrivă, beneficiind de o marcă inefabilă. Antropologia clasică situează omul deasupra fiarelor în virtutea înzestrării sale cu rațiune, adică cu discurs rațional. Tot aici se operează și distincția dintre barbar, ființă omenească, e drept, dar incapabilă de gândire articulată și deci, discurs logic, și om în toată puterea cuvântului, homo humanus. Pe acest edificiu, antropologia medievală și, apoi, cea renascentistă așază idealul ultim al umanității, ce presupune, pe lângă capacitatea de gândire, corecta situare a omului față de nivelul superior al ființei, dumnezeirea. Adică disponibilitatea noastră de a contempla, de a primi și de a comunica, empatic, iubirea pură, care dezleagă izvorul lacrimilor. Am continuat să îl frecventez pe domnul Mihai Nichita până la sfârșitul lui pământesc. Ultima noastră lectură comună, după ce am terminat facultatea, a fost Cartea lui Iov.
Acestea fiind spuse și trăite, nu încetez să mă întreb cu ce drept funcționari lipsiți de orice înțelegere a domeniului în care se exercită, de la noi și din alte părți, își iau libertatea să închidă și altora, mai mici și mai plăpânzi, calea spre împlinirea vocației. Care este rațiunea strangulării unor domenii validate de tradiția culturală din care ne tragem energiile vitale? Ce complexe ne împiedică să ne trăim, plenar, umanitatea? Frica de ziua de mâine, teroarea tehnologizării societății post-post-post, mirajul consumismului? De nici una dintre aceste angoase nu vom scăpa dacă refuzăm programatic să privim înlăuntru nostru. Nici o societate n-a fost scutită de angoase vreodată. Tot ce ne trebuie acum este să ne recăpătăm încrederea, speranța și iubirea. În rest, știm, în lume necazuri vom avea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.