Livia Butac

Educaţia „tradiţională” din Romȃnia prea puţin se preocupă de a-i învăţa pe copii să-şi recunoască propriile emoţii. Hai să ne uităm la limbaj: în romȃnă „am emoţii” înseamnă de fapt o stare de frică sau îngrijorare referitoare la o anumită situaţie. Cu alte cuvinte tot spectrul emoţional este redus la frică. Alte emoţii … prea rar sunt recunoscute, numite, deşi există nu doar furia sau fericirea, ci şi a fi înduioșat, a fi senin, a fi sceptic, a fi intimidat, a fi copleșit, a fi amuzat, etc. foto: Profimedia

O să vă descriu o situaţie pe care probabil o cunoaşteţi, fie din povestirile celorlalţi fie aţi trăit-o chiar dvs: cineva întȃlneşte o altă persoană, există atracţie romantică iar cei doi intră într-o relaţie de cuplu. Pȃnă aici nimic deosebit, dar iată că unul dintre cei doi parteneri manifestă un interes şi o angajare nu doar foarte rapidă ci şi extrem de intensă: la doar cȃteva săptămȃni după ce s-au cunoscut cei doi începe să vorbească despre a se muta împreună, căsătorie, copii, planuri de a-şi cumpăra o casă, şi aşa mai departe. Celălalt partener este uimit, încȃntat de „seriozitatea” cu care porneşte relaţia, dar … după un timp destul de scurt apare o dezangajare, o evitare fără explicaţii şi în final partenerul care părea cel mai decis în construcţia unui viitor împreună dispare, fără explicaţii. foto: Profimedia

Se întȃmplă uneori ca anumiţi oameni să nu reuşească (drept urmare a unor situaţii conjuncturale sau a propriei lor incapacități) să îşi construiască o viaţă aşa cum şi-o doreau, şi să nu poată să se acomodeze cu viaţa pe care o au. Unii dintre aceştia continuă să facă eforturi pentru a schimba lucrurile, în timp ce alţii renunţă … dar îşi explică situaţia prezentă în mod îngust, prin lipsa unor elemente pe care, dacă le-ar fi avut, le-ar fi permis să fie fericiţi. foto Profimedia

Nimic din ceea ce face psihicul uman nu este greşit la momentul în care o face: mintea noastră, mai ales cea inconştientă, alege cea mai bună soluţie posibilă în acel moment, corespunzător cu puterea psihicului nostru de a se descurca cu situaţia.

Sunt multe cazuri în care copilul este prezentat drept o „datorie” de unul sau ambii părinţi. foto: Profimedia

„Trebuie să iau 10 la acest examen”, „trebuie să economisesc o sumă de bani”, „trebuie să cȃştig acest concurs”, „trebuie să termin toată curăţenia generală azi”, şi tot aşa … trebuie, trebuie, trebuie … foto Profimedia

Acest lucru nu poate să fie altfel decȃt îmbucurător – din ce în ce mai muţi oameni sunt dispuşi să participe la expuneri publice despre psihologie, să se informeze, să intre în grupuri de dezvoltare personală sau în procese terapeutice, nu pentru că ar „fi nebuni” ci pentru că intuiesc că îşi pot îmbunătăţi viaţa în acest mod. foto: Profimedia

Toţi am auzit termenul „autentic”, sau expresia „a fi autentic”, dar probabil majorităţii oamenilor acest concept nu le este foarte clar. În psihologie autenticitatea se referă la măsura în care oamenii acţionează în consens cu sinele real (sistemul de valori, credinţe şi emoţiile personale), în opoziție cu a se conforma cerinţelor exterioare. foto: Profimedia

Fantomă pe care o vedem cu toţii, iar eu în două ipostaze: în sala de curs, cȃnd privesc oameni care nu au curajul să-şi spună opinia sau să răspundă la o întrebare (deşi ştiu răspunsul corect) şi în cabinet, unde văd spaima inclusiv în mȃini tremurânde sau lacrimi. Foto: Profimedia

Uneori, privind la profilurile din social media ale unor părinţi (în special mame, dar nu numai) vedem o poveste minunată – fotografii cu copii frumoşi, zȃmbitori, perfect îmbrăcați, aflaţi în locuri speciale, împreună cu unul sau ambii părinţi. Imaginea perfectă a unei familii minunate, armonioase, fericite. Dar dacă stăm să privim mai atent, toate aceste fotografii au ceva în comun: sunt statice, lipsite de acel „ceva” ce dă viaţă unei poze. Foto: Profimedia