Livia Butac

La ora actuală studiile au arătat că perfecționismul este un concept complex ce are de fapt trei dimensiuni (sau faţete, aşa cum se numesc în psihologie) şi anume perfecţionismul orientat spre sine, cel orientat spre ceilalţi şi perfecţionismul prescris social. foto: MICROGEN IMAGES / Sciencephoto / Profimedia

In cultura românească, atunci când cunoastem un copil care ni se pare simpatic sau faţă de care dorim să ne exprimăm tandreţea, un gest destul de frecvent este acela de a-l mângâia pe cap, ciufulindu-i părul. In Tailanda a atinge capul cuiva este un gest ofensator, capul fiind considerat sfânt. In România suntem învăţaţi să mâncăm fără a scoate zgomote, pe când în China a sorbi supa cu zgomot este un semn de apreciere. Foto: Diane Randell / Alamy / Profimedia

Am făcut ceva de care nu suntem mȃndri. Avem mai întȃi să acceptăm asta; oricui i se poate întȃmpla. Apoi sa ne concentrăm nu pe faptul că ne simţim tensionaţi, supărați, ruşinaţi, vinovaţi. Aceste sentimente sunt semnalul că avem să privim la situaţie cu ochii minţii conștiente. Foto: Sam Edwards / Hoxton / Profimedia

Etapa a treia este de obicei destul de lungă şi „goleşte” efectiv resursele psihice, aşa că în urma ei se instalează ceea ce autorii au numit „depresie”, o etapă de aparentă retragere din lume şi din activitate, de recluziune, de absenţă – în care se produce însă şi o recuperare a resurselor psihice, care face loc ultimei etape, acceptarea. Foto: Michael Piepgras / Panthermedia / Profimedia

O altă problemă legată de ceea ce se găseşte în cărţile dedicate publicului larg este ce face persoana cu informaţia. Modul sănătos de a folosi o astfel de carte este pentru a vedea mecanisme care pȃnă atunci nu au fost clare, a găsi tehnici care se potrivesc pentru sine şi a te dezvolta pe tine însuţi pe baza informaţiei din acele cărţi. Foto: Srdjan Randjelovic/ Alamy/ Profimedia

Şi-a pus vreodată problema părintele în cauză că tot acest discurs, amestecat cu tot felul de elemente catastrofice, îi descrie descendentul/descendenta ca pe o persoană slabă, incapabilă şi de a-şi purta de grijă şi de a face alegeri bune pentru sine? Şi că toată această infantilizare a copilului deja matur are un singur scop, de a justifica invazia parentală, pentru că părinţii par să nu-şi mai găsească locul cȃnd îngrijirea copilului a dispărut din „fişa postului”? Foto: Ruslan Huzau / Alamy / Alamy / Profimedia

Oricum, în toate aceste situaţii părinţii invazivi au erodat pas cu pas orice dorinţă de independenţă a tȃnărului/tinerei. . Foto: Panthermedia / Profimedia

Psihologul Albert Bandura a fost primul care a descris mecanismele prin care are loc dezangajarea morala. Foto: - Wavebreak/ Profimedia

Pentru o persoană care a părăsit etapa de adolescenţă, este extrem de util să înveţe să facă lucruri singură. Să poată merge la o expoziţie sau la teatru fără însoţitor, să poată să iasă în oraş singură, să poată face o vacanţă solo. Nu pentru că asta ar trebui să devină scopul vieţii – nicidecum. Dar a şti că dacă este ceva ce îi place nu e nevoie să îşi refuze pentru că nu are cu cine, este baza pentru selectivitate în relaţiile sociale şi pentru un tip de libertate pe care societatea actuală îl poate permite. A putea face activităţi plăcute de unul singur este o sursă de putere interioară, de siguranţă de sine, de stimă de sine. Foto: Wavebreak/ Profimedia

Cu siguranţă aţi întȃlnit persoane care povestesc, uneori învinse de oboseală, despre cum au făcut tot felul de lucruri pentru cei din jur, cum s-au „sacrificat” şi cum au fost, în final, fie dezamăgite de faptul că nu au primit mulţumiri, fie au ajuns să fie sufocate de cererile celorlalţi. Foto: Profimedia