Livia Butac

Şi-a pus vreodată problema părintele în cauză că tot acest discurs, amestecat cu tot felul de elemente catastrofice, îi descrie descendentul/descendenta ca pe o persoană slabă, incapabilă şi de a-şi purta de grijă şi de a face alegeri bune pentru sine? Şi că toată această infantilizare a copilului deja matur are un singur scop, de a justifica invazia parentală, pentru că părinţii par să nu-şi mai găsească locul cȃnd îngrijirea copilului a dispărut din „fişa postului”? Foto: Ruslan Huzau / Alamy / Alamy / Profimedia

Oricum, în toate aceste situaţii părinţii invazivi au erodat pas cu pas orice dorinţă de independenţă a tȃnărului/tinerei. . Foto: Panthermedia / Profimedia

Psihologul Albert Bandura a fost primul care a descris mecanismele prin care are loc dezangajarea morala. Foto: - Wavebreak/ Profimedia

Pentru o persoană care a părăsit etapa de adolescenţă, este extrem de util să înveţe să facă lucruri singură. Să poată merge la o expoziţie sau la teatru fără însoţitor, să poată să iasă în oraş singură, să poată face o vacanţă solo. Nu pentru că asta ar trebui să devină scopul vieţii – nicidecum. Dar a şti că dacă este ceva ce îi place nu e nevoie să îşi refuze pentru că nu are cu cine, este baza pentru selectivitate în relaţiile sociale şi pentru un tip de libertate pe care societatea actuală îl poate permite. A putea face activităţi plăcute de unul singur este o sursă de putere interioară, de siguranţă de sine, de stimă de sine. Foto: Wavebreak/ Profimedia

Cu siguranţă aţi întȃlnit persoane care povestesc, uneori învinse de oboseală, despre cum au făcut tot felul de lucruri pentru cei din jur, cum s-au „sacrificat” şi cum au fost, în final, fie dezamăgite de faptul că nu au primit mulţumiri, fie au ajuns să fie sufocate de cererile celorlalţi. Foto: Profimedia

Cum se întȃmplă asta? Să presupunem că cineva se află într-o situaţie dificilă, despre care nu este sigur că o va putea gestiona. Dacă s-ar concentra strict pe posibilele consecinţe negative, î-ar creşte gradul de anxietate, ar derula în cap tot felul de scenarii catastrofice, ceea ce i-ar consuma extrem de multă energie şi i-ar abate atenţia de la căutarea unor soluţii de rezolvare cu succes a situaţiei; pe de alta parte dacă ar gȃndi „o să reuşesc cu siguranţă”, atunci ar putea să îşi canalizeze energia spre punerea în practică a acelei metode prin care ar putea să se asigure de reuşită. Foto: Berit Kessler / Panthermedia / Profimedia

Dacă o persoană se simte marginalizată, exclusă din societate, sau a acumulat frustrări rezultate dintr-o auto-percepută lipsă de succes personal, atunci apar întrebări asupra sinelui, apare o tensiune emoţională care poate fi uşor liniştită prin deplasarea acestor sentimente negative asupra altcuiva. Dar acest altcineva nu poate fi ales chiar la întȃmplare, şi atunci cei ce par să se abată de la norma socială sunt subiecţii preferaţi.. Foto: unsplash.com

Că plȃngem de disperare sau ne înfuriem, acestea sunt emoţii normale asociate eşecului şi sunt de lăsat să fie consumate, în loc de a ne refugia în spatele unui zid de indiferență („nu-mi pasă, nu era important, nu îmi doream atȃt de mult”, etc) sau de justificări cognitive. Foto: Parichart Thongmee / Panthermedia / Profimedia

Stresul sau evenimentele nefericite pot lovi pe oricine, cu diferenţa că cei care au reziliență după ce sunt loviţi se ridică de la pământ şi merg mai departe, în timp ce lipsa rezilienţei conduce la reacţii de tip furie şi frustrare, în anumite cazuri, sau traumă şi disperare, în alte cazuri. Foto: Sascha Winter / Panthermedia / Profimedia

Trăim într-o societate care valorizează nu doar frumuseţea fizică ci şi tinereţea. Piaţa este plină de produse şi servicii care să ţină pe loc trecerea timpului: creme regenerative, tratamente cosmetice, săli de fitness, ba chiar tratamente medicale/chirurgicale care să repare semnele îmbătrȃnirii. Foto: Gary Culley / Alamy / Alamy / Profimedia