Livia Butac

Este de spus că umorul – îndreptat spre situaţie, spre o persoană ameninţătoare sau chiar spre sine, este unul din cele mai sănătoase mecanisme de coping. Ceea ce face umorul este să ne ajute sa ne exteriorizăm tensiunile fără ca această exteriorizare să îmbrace nici forma agresivităţii nici pe cea a neputinţei sau a unei căderi emoţionale.

Nu că ar fi simplu pentru cineva să renunţe la perfecţionism. Este extrem de greu, deoarece – ca orice schemă interiorizată în copilărie – a devenit atȃt de familiar încȃt a o rupe cu asta este aproape de neconceput. Dar nu este imposibil: se poate face, cu paşi mărunţi, dar consecvenți. (Foto: Mocrogen Images / Sciencephoto / Profimedia)

Prima listă ar trebui să fie una de obiective importante pe termen lung. Aş zice că o astfel de listă ar trebui, la nivel de un an, să conţină maxim 2 obiective profesionale, unul de dezvoltare personală şi unul legat de starea de bine personală/de cuplu/familială. De fapt o astfel de listă o recomand tuturor, şi cu siguranţă o sugerez în cabinet tuturor clienţilor, indiferent de motivul pentru care au apelat la psihoterapie. Oamenii au nevoie de scopuri şi e bine să şi le definească clar. (Foto: Anastasy Yarmolovich / Alamy / Alamy / Profimedia)

Dacă o persoană neurotipică are nevoie de, să zicem, o oră, pentru a îndeplini vreo sarcină, e de crezut că cineva cu ADHD va avea nevoie de cam 30 de minute, sau chiar mai puţin dacă intră în hiperfocalizare. Dar … Odată că cel cu ADHD va trebui să se întoarcă să-şi verifice greșelile, pe care sigur le va face – cele care ţin de atenţia la detalii, adică unele minore, dar … mai mănâncă şi asta vreo 5 minute. (Foto: Rynio, Jörn / Seasons.agency Food / Profimedia)

Şi nu, nici o epocă a vieţii nu reprezintă un sfȃrşit, ci o transformare; nu mai poţi face aceleaşi lucruri, dar poţi face altele, iar bucuria vine exact din varietatea pe care o poate oferi viaţa. A crede că odată cu 40, 50 sau 60 de ani viaţa se sfȃrşeşte este cȃt se poate de păgubos, şi nu poate fi decȃt izvor de regrete şi frustrări. (Foto: Wavebreak / Profimedia)

Din această cauză există destule persoane care au aşteptarea că, odată ce se prezintă la terapie, psihologul îi va face să se schimbe, îi va vindeca de durere, îi va scăpa de timiditate, le va oferi fericire, şi aşa mai departe. Singurul lucru corect în cele de mai sus este că da, oricare dintre cele enumerate, alături de multe altele, pot fi obiective în psihoterapie. Foto: Profimedia

Şi da, uneori timp de multe şedinţe, psihoterapeutul nu va spune nimic, doar va asculta. Foto: Getty Images

În alte situaţii am auzit şi idei de tipul “cere să participi şi tu la şedinţele acelea de terapie”. Sau mai mult, unii din clienţii mei mi-au spus că “mama ar dori să vină şi ea la nişte şedinţe”. Păi … tot nu. Foto: Getty Images

Persoanele care au suferit major la un cutremur dorm iepureşte şi sar din pat la cel mai mic semn că s-ar mişca pămȃntul, cei care au avut un accident de maşină au dificultăţi să revină la volan chiar dacă nu au fost în nici un fel vinovaţi, copii care au fost agresaţi de colegi mai mari în şcoală tind să vadă pericole pe stradă cȃnd devin adulţi, o persoană care a fost înşelată în cuplu va tinde să fie super-bănuitoare cu toţi următorii parteneri(e), şi exemplele pot continua. (Foto: Inquam Photos)

În cazul în care munca este un mod de a se feri de recunoaşterea şi confruntarea cu anumite problematici din viaţa personală, atunci mai întȃi workaholicul ar trebui să recunoască şi să accepte faptul că prin ignorare problemele nu dispar, ci se agravează. Foto: Getty Images