Livia Butac

Din perioada cȃnd eram studentă la inginerie, am o amintire care nu şi-a pierdut actualitatea, deşi datează de aproape 40 de ani: un desen (afișat atunci la ceea ce se numea „gazeta de perete” a facultăţii) care descria „muntele studenției”: era o piramidă în trepte la poalele căreia stăteau puiuți gălbiori extrem de fericiţi. Apoi aceştia începeau „urcușul” şi deveneau din ce în ce mai „jumuliți”, pȃnă cȃnd – la vȃrful piramidei – se aşeza, obosit şi cocoşat, un vultur pleșuv, numit „absolvent”.

În perioada actuală din ce în ce mai mulţi copii aleg o cale profesională care implică studii universitare. Unii dintre ei locuiesc într-un oraş care este şi centru universitar şi rămȃn în casa părintească pe perioada studiilor, în timp ce alţii se mută în alt oraş sau chiar în altă ţară dacă sunt admişi într-un program universitar în străinătate. foto: Getty Images

Perioada asta e una în care avem nevoie să ne oferim totuşi odihnă. Drămuit poate, dar e nevoie – suntem precum cei ce aleargă un maraton: ne gospodărim energia nu doar pentru a rezista pȃnă la capăt ci şi pentru a avea o mică rezervă pentru sprintul final (care în cazul de faţă este etapa pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă). foto: Profimedia

E vorba de persoane care niciodată nu povestesc despre realizările proprii, ba chiar le minimizează dacă sunt aduse în discuţie de altcineva, care nu îşi spun niciodată părerea, deşi au idei foarte bune, care sunt de obicei submisivi, chiar dacă li se cer lucruri nerezonabile, şi care rar îşi urmează propriile vise, rămȃnȃnd de multe ori la voia conjuncturilor curente. foto: Profimedia

Ei bine, asta se întȃmpla acum cca un sfert de secol. Între timp cei doi copii au crescut şi acum mă depăşesc în înălţime, dar tot ne face plăcere să ne salutăm.

Educaţia „tradiţională” din Romȃnia prea puţin se preocupă de a-i învăţa pe copii să-şi recunoască propriile emoţii. Hai să ne uităm la limbaj: în romȃnă „am emoţii” înseamnă de fapt o stare de frică sau îngrijorare referitoare la o anumită situaţie. Cu alte cuvinte tot spectrul emoţional este redus la frică. Alte emoţii … prea rar sunt recunoscute, numite, deşi există nu doar furia sau fericirea, ci şi a fi înduioșat, a fi senin, a fi sceptic, a fi intimidat, a fi copleșit, a fi amuzat, etc. foto: Profimedia

O să vă descriu o situaţie pe care probabil o cunoaşteţi, fie din povestirile celorlalţi fie aţi trăit-o chiar dvs: cineva întȃlneşte o altă persoană, există atracţie romantică iar cei doi intră într-o relaţie de cuplu. Pȃnă aici nimic deosebit, dar iată că unul dintre cei doi parteneri manifestă un interes şi o angajare nu doar foarte rapidă ci şi extrem de intensă: la doar cȃteva săptămȃni după ce s-au cunoscut cei doi începe să vorbească despre a se muta împreună, căsătorie, copii, planuri de a-şi cumpăra o casă, şi aşa mai departe. Celălalt partener este uimit, încȃntat de „seriozitatea” cu care porneşte relaţia, dar … după un timp destul de scurt apare o dezangajare, o evitare fără explicaţii şi în final partenerul care părea cel mai decis în construcţia unui viitor împreună dispare, fără explicaţii. foto: Profimedia

Se întȃmplă uneori ca anumiţi oameni să nu reuşească (drept urmare a unor situaţii conjuncturale sau a propriei lor incapacități) să îşi construiască o viaţă aşa cum şi-o doreau, şi să nu poată să se acomodeze cu viaţa pe care o au. Unii dintre aceştia continuă să facă eforturi pentru a schimba lucrurile, în timp ce alţii renunţă … dar îşi explică situaţia prezentă în mod îngust, prin lipsa unor elemente pe care, dacă le-ar fi avut, le-ar fi permis să fie fericiţi. foto Profimedia

Nimic din ceea ce face psihicul uman nu este greşit la momentul în care o face: mintea noastră, mai ales cea inconştientă, alege cea mai bună soluţie posibilă în acel moment, corespunzător cu puterea psihicului nostru de a se descurca cu situaţia.

Sunt multe cazuri în care copilul este prezentat drept o „datorie” de unul sau ambii părinţi. foto: Profimedia