Livia Butac

O a doua emoţie este vinovăţia. Cel aflat în criză construieşte un univers artificial, unul în care nu are nevoie să se uite spre sine, iar asta se poate doar dacă sunt găsite argumente în favoarea învinovăţirii partenerului. Foto: IGOR STEVANOVIC / Sciencephoto / Profimedia

De obicei, cȃnd întȃlnesc în cabinet persoane care sunt izolate social, le recomand să participe la activităţi de grup care le-ar da ocazia să cunoască alţi oameni şi, în timp, să îşi facă prieteni. De multe ori o astfel de recomandare, făcută de obicei tinerilor, este să meargă la un curs de dans. Şi nu de puţine ori primesc răspunsul: „ah, păi eu nu ştiu să dansez, o să merg la curs cȃnd o să mă perfecţionez suficient, cȃnd o să ştiu să dansez foarte bine!” Foto: Getty Images

Acum mulţi ani, pe cȃnd eram tȃnără asistentă şi mă pregăteam pentru concursul de promovare pe poziţia următoare în ierarhia universitară (poziţie numită “şef de lucrări” în facultățile de științe şi „lector” în cele umaniste), am întȃlnit, într-un drum cu trenul spre o conferință ştiinţifică, o tânără care era medic şi asistent universitar.

„Modelul” fericirii nu e unul universal. Lucrurile care fac un om fericit îl pot speria pe altul sau pot fi plicticoase şi anoste pentru un al treilea. Foto: Frank Van Delft/ ImageSource/ Profimedia

Există însă situaţii în care unele persoane rămân extrem de multă vreme „încremenite” într-una din etapele doliului. Foto: Gudrun Krebs / Panthermedia / Profimedia

La ora actuală studiile au arătat că perfecționismul este un concept complex ce are de fapt trei dimensiuni (sau faţete, aşa cum se numesc în psihologie) şi anume perfecţionismul orientat spre sine, cel orientat spre ceilalţi şi perfecţionismul prescris social. foto: MICROGEN IMAGES / Sciencephoto / Profimedia

In cultura românească, atunci când cunoastem un copil care ni se pare simpatic sau faţă de care dorim să ne exprimăm tandreţea, un gest destul de frecvent este acela de a-l mângâia pe cap, ciufulindu-i părul. In Tailanda a atinge capul cuiva este un gest ofensator, capul fiind considerat sfânt. In România suntem învăţaţi să mâncăm fără a scoate zgomote, pe când în China a sorbi supa cu zgomot este un semn de apreciere. Foto: Diane Randell / Alamy / Profimedia

Am făcut ceva de care nu suntem mȃndri. Avem mai întȃi să acceptăm asta; oricui i se poate întȃmpla. Apoi sa ne concentrăm nu pe faptul că ne simţim tensionaţi, supărați, ruşinaţi, vinovaţi. Aceste sentimente sunt semnalul că avem să privim la situaţie cu ochii minţii conștiente. Foto: Sam Edwards / Hoxton / Profimedia

Etapa a treia este de obicei destul de lungă şi „goleşte” efectiv resursele psihice, aşa că în urma ei se instalează ceea ce autorii au numit „depresie”, o etapă de aparentă retragere din lume şi din activitate, de recluziune, de absenţă – în care se produce însă şi o recuperare a resurselor psihice, care face loc ultimei etape, acceptarea. Foto: Michael Piepgras / Panthermedia / Profimedia

O altă problemă legată de ceea ce se găseşte în cărţile dedicate publicului larg este ce face persoana cu informaţia. Modul sănătos de a folosi o astfel de carte este pentru a vedea mecanisme care pȃnă atunci nu au fost clare, a găsi tehnici care se potrivesc pentru sine şi a te dezvolta pe tine însuţi pe baza informaţiei din acele cărţi. Foto: Srdjan Randjelovic/ Alamy/ Profimedia