„Celălalt nu face nimic, eu trebuie să le fac pe toate”. Despre „salvatori” şi „victime” în cuplu şi familie

foto: Profimedia

Deseori, în cabinet sau între cei cu care am stat de vorbă, am întȃlnit persoane care se plȃng de faptul că partenerul(a) de cuplu nu are suficiente iniţiative. Pe de altă parte, cȃnd întreb despre detalii, de multe ori primesc răspunsuri vagi, de tipul „nu facem lucruri speciale”, „nu mă face să mă simt bine”, etc. Întrebările mai detaliate, de tipul „exact ce ai dori să faci împreună cu partenerul(a)?” sau „ce te-ar face să te simţi bine?” se lovesc de un zid, de răspunsuri de tipul „nu ştiu, aş vrea să aibă şi el/ea o iniţiativă/o idee”, dar exact care … mister. Mister pentru că persoana în cauză de fapt nu ştie precis ce ar dori.

Şi uite aşa ajungem la descrierea cuplurilor bazate pe nevoia de salvare.

Despre ce e vorba?

Unele persoane au probleme emoţionale nerezolvate, teamă de abandon, anxietate, elemente depresive, traume din copilărie, etc. Acestea nu şi le recunosc, sau chiar dacă şi le recunosc, nu s-au simţit destul de pregătite să se confrunte cu ele şi să şi le rezolve. Rezultatul este că, odată intrate într-o relaţie de cuplu, deplasează, de multe ori fără să conştientizeze acest lucru, responsabilitatea vindecării acestora pe partenerul(a) de cuplu. Cu alte cuvinte persoana, care a avut o stare emoţională negativă cam toată viaţa, s-a simţit fragilă, neputincioasă sau vulnerabilă, nu vede că fără efortul propriu lucrurile nu se vor schimba, ba chiar reuşeăte să devină complet „oarbă” la nevoile emoţionale proprii. Dar a ignora o nevoie nu înseamnă că aceasta dispare, ci că rămȃne nenumită, neidentificată, însă continuă să existe. Rolul distribuit partenerului de cuplu (el sau ea) este să facă lucruri care vor răspunde acestei nevoi. Şi de aici … încep problemele.

Prima mare problemă este că atȃta vreme cȃt „victima” nu ştie ce vrea, cu atȃt mai puţin ar putea ghici partenerul(a) de cuplu. Drept care, încercȃnd să facă ceva, de obicei nu „nimereşte”, oricȃt de mult ar încerca. Rezultatul este că cel care aşteaptă „salvarea” mereu suferă.

A doua mare problemă este că şi dacă uneori cel de alături intuieşte o astfel de situaţie delicată şi reuşeşte să ofere exact acel tip de suport care ar fi util celuilalt, asta rezolvă doar starea de moment, nicidecum fondul problemei victimei. Nu de alta dar nimeni nu se poate schimba doar din aportul celorlalţi: e nevoie de eforturi proprii, susţinute, iar cei de alături cu siguranţă că pot avea un rol benefic în a încuraja şi susţine schimbarea, dar în nici un caz nu o pot face ei pentru celălalt.

Situaţiile sunt şi mai grave cȃnd ambii parteneri de cuplu aşteaptă, la nivel inconştient, ca „salvarea”, „vindecarea” să vină de la celălalt. Practic fiecare dintre cei doi se complace în ignorarea problemelor proprii, sperȃnd că celălalt va veni cu soluţia rezolvării. Fiecare îşi adâncește nefericirea pentru ca de cȃte ori cel de alături nu răspunde unor nevoi (neştiute şi neformulate), nu face altceva decȃt să se retragă şi să sufere, pentru că se poate să asocieze suferinţa nu cu o lipsă a sa, ci cu una a celuilalt.

Şi aşa ajung oamenii să se plȃngă de celălalt din cuplu, dar cȃnd sunt întrebaţi ce ar aştepta de la celălalt răspunsul e fie unul de circumstanţă (să mergem la teatru, să aibă iniţiative, etc) fie direct „nu ştiu, dar să facă ceva”.

Mai există şi alt tip de cupluri, bazate pe dualitatea „victimă” – „salvator”. Victima are tipologia descrisă mai sus, în timp ce salvatorul (descris mai pe larg aici) este persoana care simte o nevoie aproape compulsivă de a ajuta, de a rezolva probleme, în locul persoanei în cauză (şi nu împreună cu ea). Deşi asta îl face pe salvator să se simtă puternic şi valoros, în spatele sindromului (complexului) salvatorului există o doză mare de anxietate şi de stimă de sine redusă, care îl împinge să se valorizeze nu prin cine este ci prin ceea ce face. Rezultatul este că pe de-o parte salvatorul ajunge la epuizare încercȃnd să tot facă lucruri pentru celălalt iar victima este şi mai puternic incapacitată, pentru că nu are ocazia de a încerca şi singură să îşi rezolve problemele. Mai mult, după cum am spus mai devreme, niciun lucru venit din afară nu poate „pansa” rănile proprii, dacă persoana nu o face ea însăşi.

Dar oare ce se întȃmplă dacă un „salvator” întȃlneşte o persoană echilibrată psihologic, funcţională şi obişnuită să îşi recunoască propriile nevoi şi probleme şi să le rezolve? Ei bine, iată că „salvatorul” se regăseşte fără o „fișă a postului”, ceea ce îl face să înceapă să caute probleme acolo unde nu sunt. Încearcă să îi explice partenerului/partenerei că are probleme, că nu este complet bine, pentru a găsi ceva de făcut – încă odată, pentru că altfel, salvatorul nu şi-ar mai putea justifica (faţă de el însuşi) valoarea. Primeşte un refuz ferm de la partener(ă), atunci se orientează imediat spre „salvarea” altora: uneori prieteni, uneori copiii cuplului.

Dacă este vorba de alţi adulţi, orientarea salvatorului în afară aduce frustrare în cuplu, pentru că salvatorul pare tot timpul preocupat de problemele altora. Dacă este vorba de copiii cuplului, lucrurile devin mult mai grave, deoarece copiii sunt mult mai vulnerabili. Acestor copii se poate ca un părinte „salvator” să le inventeze probleme, doar pentru a se oferi să le rezolve. Alteori orice ar face copilul este declarat insuficient, pentru a justifica intervenţia „salvatorului”. Alteori copilul nu este lăsat să se confrunte cu problemele normale ale vieţii, pentru că părintele „salvator” le anticipează şi le rezolvă în avans, iar copilul nu învaţă să le facă faţă singur, drept care se simte nepregătit pentru viaţă şi, după modelul părintelui salvator, va căuta un partener salvator pentru a-i transfera poverile proprii.

Ce e de făcut?

În cazul adulţilor lucrurile sunt foarte clare: fiecare ar trebui să se „salveze” singur. Are cineva o suferinţă, să o identifice şi să o definească clar, apoi să caute soluţii în sine însuşi. Dacă suferinţa se defineşte doar ca „partenerul(a) nu face X lucru” atunci este clar că se deplasează responsabilitatea pe celălalt. Semnul cel mai clar că persoana „suferindă” nu e în contact cu nevoile proprii este că aceasta nu poate răspunde la întrebarea „ce ai avea tu nevoie?”, iar răspunsul este de obicei unul ezitant, de tipul „nu ştiu, dar el/ea nu face nimic”. Ei bine, dacă nu ştie primul pas este să afle exact care îi e nevoia, apoi să vadă cum şi-o poate satisface prin sine.

Cel care declară „celălalt nu face nimic, eu trebuie să le fac pe toate” are să se întrebe cum s-a ajuns la asta: oare nu cumva unul dintre cei doi şi-a asumat totul de la bun început şi celălalt s-a obişnuit aşa?

Sau e de fapt ceva de tipul „celălalt nu face nimic exact aşa cum vreau eu, aşa că renunț la a mai cere şi fac eu totul, plȃngȃndu-mă mereu?”. În acest caz ar trebui corectată sintagma „aşa cum vreau eu”. Nu de alta dar folosindu-se de „nu face bine X lucru”, mai degrabă victima îşi perpetuează starea de victimă, pentru că celălalt potenţial niciodată nu va face fie suficient de mult, fie suficient de bine, şi sigur nu exact „aşa cum vrea” victima.

În cazul copiilor care au de-a face cu un părinte „salvator”, aceştia nu ştiu sau nu pot să pună limite; aici părintele ar trebui să privească la sine cu un ochi critic. Dacă i se pare că mereu „eu trebuie să fac în locul copilului pentru că el nu vrea/nu este în stare”, ar fi să se întrebe în ce măsură i-a dat copilului şi ocazia să înveţe să facă ceva şi l-a şi obişnuit, treptat, cu asumarea unor responsabilităţi potrivite cu vȃrsta şi nivelul de dezvoltare.

La fel de toxic pentru un copil este şi părintele „victimă”, care creează în copil o obligaţie de a salva, o responsabilitate mai mare decȃt cea specifică vȃrstei acestuia. Presiune necesităţii „salvării părintelui în nevoie” este o greutate care împiedică dezvoltarea normală a copilului, acesta este responsabilizat forţat şi ajunge să nu se mai preocupe de propriile nevoi, în detrimentul nevoilor părintelui. Să reţinem că părintele este adult, si ar trebui să îşi asume responsabilităţi de adult, în locul trecerii acestora pe umerii copilului.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp