„Poți fi înconjurat de oameni și totuși teribil de singur.” Despre singurătate

foto: Profimedia

Toată lumea cunoaşte cuvȃntul singurătate, şi – dacă e să fim sinceri – toată lumea se teme de el. De aceea doresc să dedic un număr de articole acestui concept.

Psihologic vorbind, singurătatea este definită ca fiind sentimentul subiectiv că nevoile de conectare socială personală nu sunt satisfăcute, fie din punct de vedere calitativ, fie cantitativ, fie din ambele puncte de vedere. De reţinut accentul pe termenul „sentiment subiectiv” din fraza de mai sus, deoarece singurătatea nu înseamnă doar lipsa efectivă a conexiunilor umane (cum se întȃmplă în situaţiile persoanelor care schimbă aria geografică sau se îndepărtează de persoane semnificative prin separare sau doliu). Probabil că aţi auzit cu toţii termenul „singur în doi” şi ştiţi de asemenea şi persoane care par să fie tot timpul înconjurate de oameni, dar tot singure se simt. Asta pentru ca avem nevoie nu doar de contacte umane, ci este necesar şi ca acestea să corespundă nevoilor noastre. Nevoi care pot fi nevoi cognitive (a putea avea o conversaţie pe teme de interes, ceea ce înseamnă o similaritate de preocupări, univers educaţional şi cultural, înclinaţii similare), dar şi nevoi emoţionale: nevoia de stimă, de apreciere, de acceptare, de simpatie.

Asta înseamnă că cineva care are contacte care pot să pară puţine, dar cu sens, se poate considera mai cȃştigat decȃt altcineva care are multe contacte superficiale, care produc doar oboseală în interacţiune şi nu satisfacţie. Un caz special aici, asupra căruia vreau să insist, este acela al copiilor – cu unii dintre ei părinţii e posibil să petreacă timp fizic (ca îngrijitori), dar să nu aibă suficientă disponibilitate pentru a-i asculta; în astfel de condiţii copilul poate cu uşurinţă să ajungă să se simtă singur. La fel se poate întȃmpla şi în cupluri – dacă cei doi împart o viaţă de convenienţă, în care discuţiile sunt cel mult despre facturi, se instalează uşor sentimentul de singurătate. Alt caz este cel al bătrȃnilor, pe care copiii îi vizitează pentru a le face diferite servicii materiale (cumpărături, ajutor la menaj, etc), dar fără a avea timp să stea şi de vorbă cu ei: din nou se resimte singurătatea. Ca să nu mai vorbim de singurătatea resimţită cȃnd cineva apropiat a dispărut sau cea obiectivă, la mutarea dintr-o localitate/ţară în alta, în care chiar dispar conexiunile uzuale şi este nevoie de timp şi efort pentru a le reface.

De fapt, psihologia evidenţiază mai multe forme de singurătate:

- Singurătatea situațională este specifică celor care ajung să schimbe oraşul sau ţara fiind împinși de nevoile job-ului, mamelor care rămȃn acasă pentru îngrijirea copilului, celor care lucrează de la domiciliu. Acest tip de singurătate este de multe ori greu de combătut pentru că poate implica diferenţe culturale sau lipsa de timp pentru conexiuni umane.

- Singurătatea socială este legată de dificultatea stabilirii de contacte sociale din cauza timidității sau sentimentelor de inadecvare, de multe ori având la bază o stimă de sine redusă.

- Singurătatea emoţională se referă percepţia că o persoană nu are cu cine împărtăşi emoţiile (negative sau pozitive), că nu se poate destăinui, că nu are cu cine să împartă nici bucuriile, nici necazurile. De multe ori acest lucru se datorează convingerii că oamenii vor profita de vulnerabilităţile care sunt expuse celorlalţi, convingere care fie provine din experienţe personale neplăcute fie din modul de educaţie primit.

- Singurătatea prin contagiune: studiile au arătat că persoanele care petrec mult timp împreună cu singuraticii încep să simtă sentimentul singurătăţii şi al izolării, prin „împrumut” de la cel de alături, respectiv prin contaminarea cu sentimentele lor negative sau cu viziunea pesimistă asupra vieţii.

- Singurătatea cronică este caracteristică acelor persoane care s-au simţit izolate atȃt de multă vreme încȃt nici măcar nu mai cred că situaţia s-ar putea rezolva, iar acest ciclu al retragerii urmate de suferinţă poate fi uneori extrem de greu de „rupt”.

Capacitatea de a forma relaţii sociale semnificative depinde de multe ori de situaţia obiectivă (cum este în cazul deplasărilor geografice sau a doliului), dar depinde în mare măsură şi de persoana însingurată: studiile au arătat că introversia, anxietatea socială, perfecţionismul, stima de sine scăzută, dar şi ostilitatea şi lipsa de încredere caracteristice unei persoane duc la dificultate în stabilirea de contacte sociale şi la greutate în a transforma aceste contacte sociale din relaţii superficiale în relaţii semnificative.

Care sunt consecinţele singurătăţii? Există extrem de multe studii care arată că persoanele singure resimt mai puternic stresul, au mecanisme de coping mai puţin adaptive, sunt mai predispuse la depresie, dar şi la somatizare, cu efecte negative asupra stării de sănătate şi deci a speranţei de viaţă. De asemenea singurătatea este asociată cu tendinţa de consum de alcool şi droguri precum şi cu o rata de suicid mai ridicată. Această afectare este prezentă la toate grupele de vȃrstă, dar cei mai sensibili sunt adolescenţii şi bătrȃnii.

Un ultim lucru de menţionat este că este extrem de important şi modul în care persoana îşi explică singurătatea: în măsura în care cauzele sunt percepute ca legate de circumstanţe precise (sunt singur/ă pentru că am ales un job în străinătate) este mai uşor ca persoana să se mobilizeze pentru a schimba lucrurile, în timp ce o atribuire a singurătăţii unor probleme/atribute/defecte personale (sunt singur/ă pentru că nu prezint interes, pentru că nu sunt bun/ă de nimic, pentru că sunt sărac/a, bătrȃn/ă, etc) conduce la incapacitare şi la adȃncirea sentimentului de însingurare.

De fapt se poate vorbi chiar de o spirală descendentă a singurătăţii: izolarea începe de obicei datorită unui eveniment extern, a unei circumstanţe; aceasta trezeşte în individ sentimente de inadecvare, de tristeţe, sau resentimente, care îl fac să se retragă din mediul social. Odată cu retragerea apar perioade de timp din ce în ce mai lungi de singurătate, percepute negativ, care aduc tristeţe/deprimare, ceea ce accentuează nivelul de retragere socială. Drept consecinţă şi mai multă singurătate, şi mai multe gȃnduri şi emoţii negative, iar de aici lucrurile nu pot să meargă decȃt în jos.

Se poate depăşi această barieră a singurătăţii? Cu siguranţă că da, iar metodelor pentru a face acest lucru le voi dedica o postare separată.

articol preluat de pe blogul autoarei 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp