Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

E un nou mijloc de noiembrie, e frig și burnițează fin ca de fiecare dată în perioada asta a anului. În cameră e întuneric iar undeva pe hol arde un bec chior; abia se văd treptele. Nu se aude decât scârțâitul întrerupt al peniței cu care scriu iar de jos, din bucătărie, vine un miros dulceag de pâine.

D. are 23 de ani. De 7 e la închisoare și n-o sa iasă prea curând. De ce? A iubit prea mult mașinile și prea puțin orice altceva.