Radu Pilat

Pfuu. Samir își șterge fruntea cu tricoul. A apărat patru din zece șuturi și toate au fost pe poartă. Râde de prietenii lui care au încercat să îl învingă. Râde pentru că ei trebuie să fugă la școală, iar el are toată ziua liberă. Se strecoară tiptil pe sub balconul la care poate apărea taică-su, care sigur ar urla pentru că sigur a făcut ceva greșit. Încă un pas. Doi. Gata. Libertatea e după containerul ruginit de gunoi.

Șoferii se urăsc între ei. Bărbații urăsc femeile la volan, mai ales dacă sunt blonde. Femeile urăsc bărbații la volan, mai ales dacă au eticheta aia mică de Uber. (Foto: Inquam Photos/ Sabin Cirstoveanu)

„Românii nu sunt uniți” e un refren deja tocit. Îngropați în mii de bule, fiecare cu altă părere, orientare și viziune, suntem tot mai vocali, mai agresivi și mai distanțați. Există însă ceva care ne poate lega: sângele. (Foto: Guliver/ Getty Images)

E 1 Decembrie dimineața devreme și nu e nici țipenie. Bucureștiul e părăsit. Șoselele sunt goale. Țara e transformată într-un uriaș circuit pentru ca toată lumea a plecat. Sărbătoare de Centenar? Nu. Weekend lung peste hotare.

Bineînțeles că e nevoie de investiții, de infrastructură și de viziune. Dar, pe de altă parte, există zeci, sute și mii de situații minore, de care ne lovim zi de zi, care odată rezolvate, ar ușura mult starea traficului național. (Foto: Alberto Groșescu/Inquam Photos)

În anii '90 nu mai puteam fără servodirecție și ABS. În anii 2000 erai nimeni daca n-aveai climatronic. În ultimii ani conducem cutii pline de circuite integrate care ne țin conectați, parchează în locul nostru, nu ne lasă să schimbăm banda și ne atenționează când să ne oprim la o cafea. Cu toate astea, de ce murim în continuare pe capete? (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Dimineața, nu foarte devreme. Descărcăm motocicletele din remorcă, ne echipăm. Verific mailurile de birou, răspund la vreo două mai urgente. Propunerile pentru următorul pitch se văd în cel mai mic detaliu pe ecranul uriaș. Pentru o secundă mă cred înapoi la birou, doar unul cu ceva mai mulți mesteceni. Clarific niște întrebări pe whatsapp. Anunț acasă că intru în pădure. Bag cu inima strânsă telefonul în buzunarul camel-bag-ului cu un singur gând: să nu cad pe spate.

Vinovații pentru jihad-ul din traficul bucureștean din timpul școlii suntem noi și numai noi. Noi, cei care găsim cea mai bună școală sau grădiniță numai în cartierul vecin, la doar 20 de minute de mers cu mașina. 20 de minute care dimineața la 8 devin 200. Noi, cei care ne-am luat apartamente în suburbii fără să conteze că nu există drumuri de acces și care alegem să dăm copilul la școală în centru, că acolo se învață mai bine. (Foto: Liviu Florin Albei/Inquam Photos)

În 2017, Elon Musk se dă jos din Tesla Model 3 pe o scenă. A înaintat vreo 10 metri dintr-un colț umbrit. Setup-ul e o combinație de lansare de telefon mobil cu discurs monosilabic și fără glam-ul cu care ne-a obișnuit industria auto. (Foto: Guliver Getty Images)

Suntem în sfârșit liberi în a nu mai face nimic în afară de a scrola. Suntem în sfârșit maldăre de materie cu 60 la sută apă și mare capacitate de absorbție de non-informații. Gata de like. Gata de share. Gata de hate. Gata cu volanul. O nație de transportați. Transportați de la A la B pentru a posta despre asta. (Foto: Guliver Getty Images)