Majorat la 16 ani

D. are 23 de ani. De 7 e la inchisoare și n-o sa iasă prea curând. De ce? A iubit prea mult mașinile și prea puțin orice altceva.

„Nu pot să spun că aș încuraja pe cineva să facă ce am făcut eu. E foarte greșit ce am făcut eu. Dar nu am nici un regret. Absolut nici un regret.”

Își trage gluga gecii de pe cap. Profităm de soare și începem să ne plimbăm prin curtea de vizitatori a penitenciarului. „Nu știu cum e închisoarea în România. Aici la Berlin e ok. Cât de ok poate să fie o închisoare…E civilizat. Ai ce mânca. Am auzit că în România trebuie să te bazezi pe pachete de acasă. Aici și ceilalți băieți sunt ok. Bineînțeles cu mici excepții, ca peste tot…”

Nu e trist, nici vesel. Nu pare apăsat de zidurile tivite cu sârmă ghimpată, nici de gardienii care par construiți într-o fabrică după altă scară decât a noastră. Nu îl poți citi. N-arată ca un infractor. Dacă l-aș vedea pe un fundal alb aș paria că poate fi IT-ist sau inginer. Un inginer mai netuns. Are vocabularul unui inginer. Oricum n-ai spune, nici dintr-o mie de încercări, că băiatul ăsta a întors Berlinul pe dos.

„Cum s-a întâmplat? Păi cum să se întâmple…nu e chiar așa simplu. Acum când mă gândesc mi se pare că noaptea aia a fost un cumul. Am avut o adolescență împărțită între România și Germania. Ai mei erau despărțiți, taică-miu acceptase un post în Koln. N-o duceam rău. N-am avut frustrări materiale sau prostii d-astea. Să zicem că am avut o copilărie jumătate occidentală, jumătate românească – perioada de tranziție. Erau distractive diferențele. Ba aici, ba acolo. Peste tot, viața mea a fost plină de tot ce îi trebuie unui băiat, inclusiv mașinile. Da, mașinile m-au fascinat de mic. 

Abia așteptam să conduc una. De la 7 ani mă visam la volan. Petreceam ore în șir în mașina lui taică-miu, în parcare. Conduceam „la rece”. Știam scopul fiecărui buton. Când mergeam cu autobuzul la școală schimbam vitezele cu un levier imaginar. Dar de fapt nu toată pasiunea asta m-a dus la noaptea aia.” 

„Atunci?”

„Asta zic, că nu e așa simplu. E foarte posibil ca tot ce se întâmpla în jurul meu să mă ducă la asta. Combinat cu iubirea mea sinceră pentru mașini și dorința de a conduce. Mi se părea că toată lumea, deopotrivă în Germania, cât și în România, își bate joc de mașini. Mașina era pentru mine un obiect sfânt și mi se parea că la tot locul, în orice colț de stradă, șosea sau intersecție, oamenii nu își tratau mașinile așa cum trebuia. De la bătrânei care conduceau bolizi buni de pistă cu 10 la oră și împiedicat, de la gospodine care confundă noțiunea de monovolum cu cea de cărucior de supermarket, așa că toate sunt lovite, ciobite, pline de resturi de mâncare de bebeluș… De la panarame care nu știu să decapoteze cabrioleta primită cadou contra a tot felul de servicii, până la…” 

Se oprește, trage aer în piept și continuă pe un ton din ce în ce mai crescător. „Până la liceenii care ucideau mașini de vârsta a treia cu viteza legală ori cinci, grași care nu încăpeau în scaunul scoică racing și omorau suspensiile, teribiliști care scârțâiau cauciucurile la fiecare semafor în linie dreaptă, fără să fie în stare să ia o curbă decentă, dezinteresați care folosesc mașina precum o umbrelă, netalentați care apasă pe frână în loc de accelerație, incompetenți, figuranți, agresivi fără rost. Să mai continui?”

Aproape că a rămas fără aer. Ura amestecată cu cuvinte îl face să se așeze. Se uită la soare și se calmează un pic.

„Deci n-ai nici un regret?” „Nu. În afara faptului că m-au prins. Dacă nu mă prindeau, făceam același lucru și în București. Poate că acum se circula altfel.”

„Da, știu, eram exagerat și nebun. Dar am simțit, zi și noapte, pentru multă vreme, nevoia să răzbun mașinile. Așa am ajuns la seara aia. Seara în care am împlinit 16 ani.”

„Singurul lucru pe care l-am gândit greșit a fost scara. Am simțit nevoia sa fac o punere în scenă grandioasă. Am fost vanitos cred. Bine, eram totuși un copil. Dar d-aia m-au prins. D-aia sunt condamnat pentru „grup criminal organizat” și nu pentru „distrugere de bunuri”. D-aia o să stau pe aici ceva vreme.”

E de-a dreptul trist. Îi dau un pahar mare de cafea.

„Am preferat Berlinul. Am muncit un an să strâng un fel de grup în jurul meu. Voiam mărime. Aveam nevoie de ajutor. Am inventat o prostie de cauză ecologică și mi-am adunat în jur câteva zeci de indivizi, suficient de nebuni să asculte de un puști de 15 ani. Suficient de inconștienți să ducă treaba la bun sfârșit.”

„Seara a venit. Acum când mă gândesc nici măcar nu mi se pare așa grav. Parcă nici nu mai e așa de spectaculos. La ce vedem acum prin lume...nici nu se compară.”

Zâmbește.

„Aniversarea mea de 16 ani. Cele mai mari, cunoscute și lungi bulevarde din Berlin. Câteva zeci de oameni care au întors absolut toate vehiculele parcate cu roțile în sus. Sute de mașini. Sute de gândaci gigantici răsturnați, scoși din uz, pentru că proprietarii lor erau nedemni de ei. O dezinsecție uriașă. O mare de gemete de tablă îndoită, jerbe de cioburi, bubuituri și bufnituri. Eliminarea celor care nu merită mașini. Scoaterea lor din joc. Nu din viață, ci din trafic. A fost spectacol. Un super spectacol. Ce mai tare zi de naștere.”

Tace. E din nou neutru în privire, în atitudine. Revine la statutul de inginer netuns.

„Deci n-ai nici un regret?”

„Nu. În afara faptului că m-au prins. Dacă nu mă prindeau, făceam același lucru și în București. Poate că acum se circula altfel.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp