Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Majorat la 16 ani

D. are 23 de ani. De 7 e la inchisoare și n-o sa iasă prea curând. De ce? A iubit prea mult mașinile și prea puțin orice altceva.

„Nu pot să spun că aș încuraja pe cineva să facă ce am făcut eu. E foarte greșit ce am făcut eu. Dar nu am nici un regret. Absolut nici un regret.”

Își trage gluga gecii de pe cap. Profităm de soare și începem să ne plimbăm prin curtea de vizitatori a penitenciarului. „Nu știu cum e închisoarea în România. Aici la Berlin e ok. Cât de ok poate să fie o închisoare…E civilizat. Ai ce mânca. Am auzit că în România trebuie să te bazezi pe pachete de acasă. Aici și ceilalți băieți sunt ok. Bineînțeles cu mici excepții, ca peste tot…”

Nu e trist, nici vesel. Nu pare apăsat de zidurile tivite cu sârmă ghimpată, nici de gardienii care par construiți într-o fabrică după altă scară decât a noastră. Nu îl poți citi. N-arată ca un infractor. Dacă l-aș vedea pe un fundal alb aș paria că poate fi IT-ist sau inginer. Un inginer mai netuns. Are vocabularul unui inginer. Oricum n-ai spune, nici dintr-o mie de încercări, că băiatul ăsta a întors Berlinul pe dos.

„Cum s-a întâmplat? Păi cum să se întâmple…nu e chiar așa simplu. Acum când mă gândesc mi se pare că noaptea aia a fost un cumul. Am avut o adolescență împărțită între România și Germania. Ai mei erau despărțiți, taică-miu acceptase un post în Koln. N-o duceam rău. N-am avut frustrări materiale sau prostii d-astea. Să zicem că am avut o copilărie jumătate occidentală, jumătate românească – perioada de tranziție. Erau distractive diferențele. Ba aici, ba acolo. Peste tot, viața mea a fost plină de tot ce îi trebuie unui băiat, inclusiv mașinile. Da, mașinile m-au fascinat de mic. 

Abia așteptam să conduc una. De la 7 ani mă visam la volan. Petreceam ore în șir în mașina lui taică-miu, în parcare. Conduceam „la rece”. Știam scopul fiecărui buton. Când mergeam cu autobuzul la școală schimbam vitezele cu un levier imaginar. Dar de fapt nu toată pasiunea asta m-a dus la noaptea aia.” 

„Atunci?”

„Asta zic, că nu e așa simplu. E foarte posibil ca tot ce se întâmpla în jurul meu să mă ducă la asta. Combinat cu iubirea mea sinceră pentru mașini și dorința de a conduce. Mi se părea că toată lumea, deopotrivă în Germania, cât și în România, își bate joc de mașini. Mașina era pentru mine un obiect sfânt și mi se parea că la tot locul, în orice colț de stradă, șosea sau intersecție, oamenii nu își tratau mașinile așa cum trebuia. De la bătrânei care conduceau bolizi buni de pistă cu 10 la oră și împiedicat, de la gospodine care confundă noțiunea de monovolum cu cea de cărucior de supermarket, așa că toate sunt lovite, ciobite, pline de resturi de mâncare de bebeluș… De la panarame care nu știu să decapoteze cabrioleta primită cadou contra a tot felul de servicii, până la…” 

Se oprește, trage aer în piept și continuă pe un ton din ce în ce mai crescător. „Până la liceenii care ucideau mașini de vârsta a treia cu viteza legală ori cinci, grași care nu încăpeau în scaunul scoică racing și omorau suspensiile, teribiliști care scârțâiau cauciucurile la fiecare semafor în linie dreaptă, fără să fie în stare să ia o curbă decentă, dezinteresați care folosesc mașina precum o umbrelă, netalentați care apasă pe frână în loc de accelerație, incompetenți, figuranți, agresivi fără rost. Să mai continui?”

Aproape că a rămas fără aer. Ura amestecată cu cuvinte îl face să se așeze. Se uită la soare și se calmează un pic.

„Deci n-ai nici un regret?” „Nu. În afara faptului că m-au prins. Dacă nu mă prindeau, făceam același lucru și în București. Poate că acum se circula altfel.”

„Da, știu, eram exagerat și nebun. Dar am simțit, zi și noapte, pentru multă vreme, nevoia să răzbun mașinile. Așa am ajuns la seara aia. Seara în care am împlinit 16 ani.”

„Singurul lucru pe care l-am gândit greșit a fost scara. Am simțit nevoia sa fac o punere în scenă grandioasă. Am fost vanitos cred. Bine, eram totuși un copil. Dar d-aia m-au prins. D-aia sunt condamnat pentru „grup criminal organizat” și nu pentru „distrugere de bunuri”. D-aia o să stau pe aici ceva vreme.”

E de-a dreptul trist. Îi dau un pahar mare de cafea.

„Am preferat Berlinul. Am muncit un an să strâng un fel de grup în jurul meu. Voiam mărime. Aveam nevoie de ajutor. Am inventat o prostie de cauză ecologică și mi-am adunat în jur câteva zeci de indivizi, suficient de nebuni să asculte de un puști de 15 ani. Suficient de inconștienți să ducă treaba la bun sfârșit.”

„Seara a venit. Acum când mă gândesc nici măcar nu mi se pare așa grav. Parcă nici nu mai e așa de spectaculos. La ce vedem acum prin lume...nici nu se compară.”

Zâmbește.

„Aniversarea mea de 16 ani. Cele mai mari, cunoscute și lungi bulevarde din Berlin. Câteva zeci de oameni care au întors absolut toate vehiculele parcate cu roțile în sus. Sute de mașini. Sute de gândaci gigantici răsturnați, scoși din uz, pentru că proprietarii lor erau nedemni de ei. O dezinsecție uriașă. O mare de gemete de tablă îndoită, jerbe de cioburi, bubuituri și bufnituri. Eliminarea celor care nu merită mașini. Scoaterea lor din joc. Nu din viață, ci din trafic. A fost spectacol. Un super spectacol. Ce mai tare zi de naștere.”

Tace. E din nou neutru în privire, în atitudine. Revine la statutul de inginer netuns.

„Deci n-ai nici un regret?”

„Nu. În afara faptului că m-au prins. Dacă nu mă prindeau, făceam același lucru și în București. Poate că acum se circula altfel.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Parca as fi vizionat un remake dupa "Fight Club". Oricum, lui Chuck Palahniuk s-ar fi putut sa-i vina ceva idei daca ar fi citit articolul de fata.
    • Like 0
  • check icon
    Interesant ca isi aminteste de tatal lui si de familia in care a trait. Imi vine in minte o replica dintr-un film celebru (Gladiatorul): "Greselile tale ca fiu sunt esecul meu ca tata." Siguranta materiala nu e importanta. Din contra, daca devine singura preocupare poate distruge viata unui copil. Razbunarea pe care o simtea nu era intamplatoare. Mare atentie cum ne crestem copii.
    • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Români trumpiți sunt destui, și în țară și peste hotare. Nu-mi imaginez că românii adevărați, trumânii, ar putea avea o tresărire morală și umană în legătură cu ce spune și ce face ticălosul lor: aruncă un ultimatum de 48 de ore Iranului, pe rețeaua sa Truth Social, la 1 trecute fix noaptea, să deschidă Ormuz sau dă cu bombardeaua în ei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Camera care crește odată cu tine: cum arată designul pentru adolescenți în 2025

Camera de tineret este, probabil, cel mai personal spațiu dintr-o locuință. Este locul în care un copil de 10 ani începe să devină altcineva - mai complex, mai revendicativ, mai conștient de sine. Pe pereți apar afișe cu artiști, pe rafturi se adună cărți, căști, obiecte care spun ceva despre cine ești sau despre cine vrei să fii. Este spațiul în care se fac teme și se ascultă muzică tare, în care se doarme cu telefonul lângă cap și se plânge după o zi grea.

Citește mai mult

Turisti Columbia

Columbia e departe azi de ce vedem în Narcos. Cocaină se mai produce în junglă, dar clanurile s-au mutat în Mexic. Cu toate astea, mulți turiști occidentali își doresc o Columbie în care să trăiască un sejur de experiențe extreme și aduc vagoane de bani să-și satisfacă nevoile. Evident că cererea fiind mare, oferta e pe măsură.

Citește mai mult

CT Popescu

„Niels Bohr a fost un fizician danez, laureat Nobel pentru Fizică în 1922. Pe când era student, Niels Bohr a fost întrebat de profesorul său de fizică: Cum se poate măsura înălțimea unei clădiri cu ajutorul unui barometru? Bohr a propus aruncarea barometrului de pe acoperișul clădirii și măsurarea timpului în care acesta ajunge la sol. Bohr cerea nota maximă, iar profesorul voia să i-o dea pe cea mai mică.

Citește mai mult