E un nou mijloc de noiembrie, e frig și burnițează fin ca de fiecare dată în perioada asta a anului. În cameră e întuneric iar undeva pe hol arde un bec chior; abia se văd treptele. Nu se aude decât scârțâitul întrerupt al peniței cu care scriu iar de jos, din bucătărie, vine un miros dulceag de pâine.
Când voi trece dincolo de miezul nopții voi intra în ziua mea; mai e puțin.
Voi face cincizeci de ani. Nu mai sunt tânăr. Și niciodată n-am să mai fiu. Dar am trăit, am văzut, am simțit fiecare minut din tot ce a fost - chiar și despre cele neînchipuite mi-am făcut o idee.
Știu cum sunt dorurile.
Îmi vin repetitiv, din ce în ce mai des, înainte de somn, scene din copilărie. Sunt imagini fără sonor, în altele se râde colorat și zgomotos. Îi am alături, la masă, pe toți ai mei și pe tanti A, aproape 80 de ani, prima ospătăriță cu școală din București - îl servise pe Constantin Tănase din care ținea minte cuplete întregi, plus pam-pam-ul ăla care sublinia poanta; era o femeie care încă scotea dopul cu tirbușonul dintr-o singură mișcare, circulară, bruscă și bărbătească. Ședea de fiecare dată lângă prietena ei de-aceeași vârstă, tanti B, franțuzită, se dădea cu parfum în păr, fuma cu portțigaret și moțăia după felul doi - se trezea când pocnea vreun dop; atunci întindea mâna spre pahar și miorlăia ça suffit. Familia mea de-atunci și marii singuri, prietenii adulți ai copilăriei mele, toți suntem strânși la masa din mijlocul camerei, pe care se mânca, se așezau sticle, scrumiere și cești de cafea întoarse, în întâlniri unde fiecare îi asculta amintirile celuilalt și toată lumea vorbea în același timp - nu știu cum făceau asta, dar se înțelegeau.
Toți viii ăștia sunt risipiți acum care prin cer, care pe sub pământuri. Datorită lor știu că a fi în Rai înseamnă să fii cu toți ai tăi, într-un timp care să nu fie întrerupt de reclame la nimicuri. Iar eu, Mircescu, copil așezat într-un colț, priveam la draperiile cu imprimeu oval în diferite nuanțe de ocru cum pendulau în bătaia vântului venit dinspre Bulevardul Duca. Simplu. Cald. Perfect. Așa arăta Universul.
Știu cum e moartea.
Am trecut prin chinul de dinaintea fiecărei vieți ce mi s-a luat. Îmi amintesc perfect fiecare zi în care vedeam cum se smulgea de la mine tot ce iubeam mai mult. Urma însingurarea, măsurată în ani. Și handicapul permanent pe care oricine îl cară cu sine după ce moartea i-a luat pe cineva drag.
Timpul vindecă orice - am auzit asta des. Nu-i adevărat, timpul nu vindecă nimic pentru că amintirile nu pleacă din nimeni, niciodată. Se poate trăi ca mort, umblând fără țintă și sens, o umbră care șterge zidurile pe lângă care trece. Am fost o umbră.
Dragostea. Da, știu cum e. Are un infinit de fețe. De stări. De profunzimi. Nu seamănă cu nimic din ce ai visat vreodată și din ce ai gândit treaz; singura legătură cu creierul e că imaginile pe care, zice-se, le vei plăsmui în ultimele clipe, vor fi despre iubire.
Una dintre acestea va fi cea de-acum câteva ore când am dansat cu copiii mei purtați pe brațe în timp ce mama lor stătea pe canapea, râzând a drag, cu gura până la urechi.
Cu Dumnezeu e cel mai simplu - dacă nu mi-am pierdut mințile până acum, prin toate câte am trecut, El trebuie să existe.
Mai sunt câteva minute până fac cincizeci de ani.
Nu mai sunt tânăr și niciodată n-am să mai fiu.
Dar nu îmi mai este teamă de nimic.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://imgur.com/a/Ipe2qWD
Dacă suntem credincioși și corecți trebuie ca generația care ne urmează să treacă peste acestea Constat însă ca aceasta se îndeplinește doar parțial iar vocile celor ce trec de 70 ani se aud mai rar și se au mai puțin în seamă și asta este un mare păcat al neamului.