Nu știu cât îți mai amintești din lecția de atunci și nu știu cât am reușit să pun în cuvintele potrivite vârstei tale intențiile mele. Evident că astăzi găsesc că aș modifica, aș putea face mult mai bine ceea ce-am făcut atunci, dar privind retrospectiv am mulțumirea că așa, poate imperfect, ți-am creionat o bornă de avut în vedere pentru drumul tău.

Copiii nu mai coboară la scară, să se joace cu alți copii. Nu mai bat la ușa vecinului, nu mai întârzie în curtea blocului, nu mai vin cu genunchii juliți și nici cu obrajii roșii. Stau întinși pe pat, cu telefonul deasupra feței. Lumina e rece, degetul se mișcă mecanic, clip după clip, față după față, viață după viață. Unele perfecte, altele ridicole, dar toate mai interesante decât liniștea din cameră. foto: Profimedia