foto: Profimedia
Copiii nu mai coboară la scară, să se joace cu alți copii. Nu mai bat la ușa vecinului, nu mai întârzie în curtea blocului, nu mai vin cu genunchii juliți și nici cu obrajii roșii. Stau întinși pe pat, cu telefonul deasupra feței. Lumina e rece, degetul se mișcă mecanic, clip după clip, față după față, viață după viață. Unele perfecte, altele ridicole, dar toate mai interesante decât liniștea din cameră.
Acesta e un reflex cotidian. În apartamente de bloc, în case de la țară, în tramvaie, în curțile școlilor, în pauze, în pauze de pauze. Copiii nu mai sunt „pe telefon”. Copiii sunt în telefon. Și nimeni nu i-a întrebat dacă vor să crească acolo. Au fost mutați într-un algoritm.
Minciuna comodă pe care ne-o spunem e că așa e generația asta, de parcă ar fi apărut din senin, cu ecranul lipit de mână, ca o mutație biologică. Dar sunt doar produsul unei lumi care a decis că atenția lor e o resursă, că timpul lor poate fi extras, măsurat, vândut și că emoțiile lor pot fi folosite ca niște informații brute. Astăzi, aproape toți adolescenții folosesc rețele sociale. Petrec acolo ore întregi, zilnic. În România nu avem mereu statistici la fel de precise ca în SUA, dar avem aceleași aplicații, aceleași feed-uri, aceleași mecanisme. TikTok-ul nu se comportă diferit la București față de New York, pentru că dopamina nu are cetățenie. Prin urmare, copilăria nu mai este o succesiune de experiențe, pentru că a devenit un flux și fluxul nu se oprește niciodată.
Generația obosită înainte să apuce să trăiască
Există un tip de tristețe nouă la adolescenți, nici dramatică, nici zgomotoasă, o oboseală difuză. Adolescenții de azi nu par revoltați, ci doar epuizați. Studiile internaționale arată clar că timpul excesiv petrecut pe social media este asociat cu anxietate, depresie, stimă de sine scăzută. Aproape jumătate dintre adolescenți spun că rețelele sociale îi afectează negativ. Nu e un discurs de adult panicat, ci o constatare venită din interiorul generației lor. Fetele resimt asta mai intens, pentru ele, online-ul e o vitrină permanentă în care corpul, fața, viața le sunt evaluate, comparate, clasificate și respingerile sunt ușor cuantificabile. Like-urile au devenit verdicte, vizualizările - măsură de valoare, iar absența reacției - o rușine. În România, unde educația emoțională e aproape inexistentă și eternul ”nu mai plânge” e încă o strategie parentală, telefonul e și refugiu, și amplificator al durerii. Mulți adolescenți spun că sunt dependenți de telefon.
Atenția, această specie pe cale de dispariție
Profesorii o spun cu jumătate de gură, părinții o simt, dar nu știu cum să o formuleze, iar adolescenții trăiesc asta zilnic. Nu mai pot sta, nu mai pot citi, nu mai pot asculta, nu mai pot urmări o idee până la capăt, nu mai pot sta cu o senzație de disconfort, nu mai pot depune un efort. Creierul adolescenților este încă în construcție și exact atunci când ar trebui să învețe răbdarea, gândirea, sau profunzimea, este bombardat cu stimuli rapizi, imprevizibili, fără pauză, scroll infinit, imagini stridente, violență și șoc.
TikTok, Instagram, Snapchat, Facebook sunt antrenori de reflexe, te învață să cauți următorul stimul înainte să-l procesezi pe cel actual. Un adolescent a spus simplu: „Nu mai pot urmări nici măcar un clip de un minut.” Nu e o glumă. E un diagnostic cultural. Și într-un sistem educațional precum cel românesc, rigid, teoretic, prost adaptat, această pierdere cronică a atenției e devastatoare, pentru că atunci când nu mai poți sta cu o idee, nu mai poți sta nici cu tine însuți.
Singuri, dar niciodată offline
Rețelele sociale au promis conexiune și au livrat prezență falsă. Adolescenții sunt mult, mult mai rar împreună fizic, se văd, dar nu se întâlnesc, sunt în aceeași cameră, dar în lumi diferite, pentru că, nu-i așa, conversația reală cere efort, pe când scroll-ul nu cere nimic. În România, singurătatea adolescenților are un strat suplimentar: părinți plecați, părinți obosiți, familiile fragmentate. Telefonul ajunge să umple goluri pe care pur și simplu nu e nimeni acolo să le poată umple. Și totuși, studiile arată ceva contraintuitiv: reducerea timpului petrecut pe social media scade singurătatea, nu o crește, pentru că o notificare nu e o voce, un mesaj nu e o prezență și un like nu înseamnă o apreciere reală.
Adolescența este perioada în care înveți să fii om cu alți oameni, să negociezi, să te cerți, să te împaci, să fii stângaci, să fii respins, să supraviețuiești rușinii și să faci față, până la urmă. Online, toate aceste lecții pot fi ocolite. Ștergi, editezi, eviți, dai block.
Dar evitarea nu construiește nimic bun și nu-i ajută în vreun fel pe copiii noștri. Psihologii avertizează că adolescenții pierd abilități sociale de bază, contactul vizual devine inconfortabil pentru ei, tăcerea devine o formă de panică și emoțiile tot mai greu de gestionat. Rezultatul? O generație fluentă în emoji, dar foarte timidă în lumea reală.
Oglinzile care judecă
Pentru mulți copii, mai ales fete, social media nu mai este de mult timp un spațiu de exprimare, ci mai mult un tribunal în care algoritmii favorizează perfecțiunea, corpurile reale devin insuficiente, viața obișnuită devine plictisitoare și nemulțumirea de sine e ceva constant. Oglinda clasică te arată așa cum ești tu. Algoritmul îți arată cum ar trebui să fii. Doar că nu vei ajunge niciodată acolo. De aici, insomnii cronicizate. Telefonul nu distruge somnul în mod brutal, îl erodează în timp, îl amână și îl fragmentează tot mai mult. Adolescenții adorm tot mai târziu, dorm tot mai prost, se trezesc tot obosiți. Oboseala devine ceva normal și iritabilitatea ajunge felul lor de-a fi. Un adolescent care nu doarme bine este mai vulnerabil la anxietate, la depresie, la impulsivitate, dar nimeni nu vede asta, pentru că nici anxietatea, nici depresia nu lasă vânătăi.
E o luptă pe care copiii nu o pot câștiga singuri. Poate cel mai important lucru de spus este acesta: nu e vina lor. Nu concurează cu aplicații inocente, ci cu produse construite de echipe care știu exact cum funcționează creierul uman și cum să-l țină capturat. Copiii simt că petrec prea mult timp online, mulți vor să reducă acest timp, dar puțini reușesc, nu pentru că sunt slabi, ci pentru că jocul este trucat din start de algoritmi construiți intenționat ca să-i facă dependenți de ecrane.
Și atunci, ce facem?
Părinții pot introduce câteva repere în relații cu copiii, astfel încât să nu impună control total, ci prezență, cu argumente clar explicate: fără telefon în dormitor în timpul nopții, timp real petrecut împreună - știu, e greu, e complicat, dar credeți-mă că merită până la ultima secundă efortul de a face ceva, orice, împreună cu copiii voștri.
La școală, învățătorii și profesorii pot dezvolta teme de alfabetizare emoțională, discuții despre social media, despre efectele comparației, ale presiunii emoționale resimțite de copii și de tineri. Școala nu poate ignora realitatea în care trăiesc elevii.
România ca stat nu mai poate ignora urgența profundă în care ne aflăm prin epidemia de dependență de ecrane și de social media prin care trece o întreagă generație de copii și tineri. E momentul să fie introduse prin lege reglementări clare pentru protecția lor, interdicții pentru folosirea social media de către copiii până la 15-16 ani, sprijin pentru epidemia de sănătate mintală prin care trec, în tăcere, sute de mii de copii. Cât vom mai accepta să lăsăm copiii să fie un simplu experiment pentru giganții tech? Platformele de social media ar putea avea responsabilitate reală, nu doar comunicate goale de sens. Design mai puțin adictiv, cu protecții reale pentru minori și transparență algoritmică. Profitul nu mai poate fi singurul lor criteriu, dar atâta vreme cât li se va permite asta, așa va fi. Pe platforme nu ne putem baza în vreun fel. Ne vor banii, ne vor atenția, ne vor timpul.
Copilăria nu ar trebui să fie un produs optimizat pentru profit și nici o luptă pierdută din start. Dacă ne uităm din nou la adolescenții de pe canapea, cu telefoanele în mână, poate că nu ar trebui să-i întrebăm pe ei de ce sunt acolo. Poate ar trebui să ne întrebăm pe noi înșine de ce-i lăsăm singuri, pradă unui sistem care nu iartă. Pentru că felul în care ne protejăm copiii spune totul despre cine suntem, ca părinți, ca generație de adulți care, încă, mai poate alege. Însă spațiul acesta de manevră se îngustează pe zi ce trece. Așa că acum. Acum e timpul acțiunii. Mâine va fi prea târziu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E fix același fenomen care scoate bani de la un fumător înrăit, care găsește mereu soluții pentru adicția lui, și asta chiar cu ajutorul marilor companii care fac profit din vânzarea tutunului, sub orice formă. S-a interzis fumatul? Nu-i nimic, inventăm vapatul. Se va interzice și vapatul? So what? Inventăm noi altceva, că doar nu o să pierdem aproape o mie de miliarde USD/an la nivel mondial. Iar statele lumii au și ele de câștigat de pe urma acestor sume fabuloase. Impozite pe venit, TVA, taxarea muncii pe întreg lanțul de producție.
Deci, rămân la ideea că nu interdicția este soluția, ci educația aplicată părinților și tuturor celor din sistemul de educație (începând de la grădiniță până la nivelul studiilor superioare), având grup țintă final toți copiii/adolescenții.