Cum putem evita noi tragedii, pe axa București-Paris

Atentatele de la Paris au adus, cel puţin pentru o mare parte dintre cei din news feed-ul meu de Facebook, o serie de reacţii care atrag atenţia asupra similitudinilor dintre aceste incidente şi #Colectiv. Trec peste reacţiile cel puţin extreme de tipul „concert rock=pedeapsă divină” sau „dar, ce, ei şi-au schimbat poza de profil cu steagul României?”

Una dintre puţinele similitudini între cele două evenimente este cea legată de faptul că în ambele cazuri vorbim despre oameni care mor nevinovaţi, în situaţii aparent impredictibile. În ambele cazuri, vorbim despre fragilitate în raport cu un eveniment brusc şi cu impact major.

Diverse analize arată însă că în ambele cazuri ar fi existat indicii care duceau la gândul că tragediile sunt posibile: Ministrul educaţiei (şi premierul interimar până una alta) Sorin Câmpeanu afirma că doar 7% dintre şcoli au aviz PSI (ceea ce arată că datele statistice ne dau indicii despre probabilitatea unui incident similar celui din #Colectiv), după cum afirmaţiile ministrului de interne francez arată că unele grupări radicale erau monitorizate şi există inclusiv atentate dejucate de autorităţi, dar şi istoria recentă a atentatelor de la Charlie Hebdo (ceea ce dădea indicii despre probabilitatea unui atac terorist pe teritoriul Franţei).

Ce arată faptul că, în ciuda statisticilor şi cunoaşterii despre aceste posibile incidente, cele două drame au avut totuşi loc?

O bună soluţie de interpretare poate veni din teoria făcută celebră de Nassim Nicholas Taleb în Antifragile: Things That Gain From Disorder. Acesta spune că este mult mai uşor să analizezi dacă ceva (un sistem, un lucru) este fragil decât să previzionezi apariţia unui risc/ eveniment care l-ar putea destabiliza. 

Susţine că astfel se poate oferi un răspuns la problema „Lebedei negre” – adică a imposibilităţii de a calcula riscul apariţiei unor evenimente rare sau al recurenţei lor. 

Teoria merge mai departe şi face diferenţa între sisteme care sunt fragile (destabilizate în momentul apariţiei unui eveniment rar – o cană care se sparge la primul cutremur), reziliente/ robuste (care în urma şocului îşi revin şi îşi păstrează forma de dinainte – un cub de metal care îşi păstrează forma chiar dacă a căzut de pe masă) şi anti-fragile (în urma şocului, nu doar că îşi revin, ci găsesc noi forme de a se adapta şi a deveni mai bune – natura a reuşit nu doar să îşi revină în urma şocurilor, ci a dat naştere la noi specii). 

Este cert că nici cea mai bună cunoaştere a riscurilor pentru securitatea cetăţenilor nu este suficientă pentru a evita genul de drame pe care le-am văzut atât la Paris, cât şi la Bucureşti. Pentru că elementele care sunt luate în calcul în analiza riscului, deşi dau indicii despre posibile evenimente cu impact negativ, sunt doar o statistică bazată pe evenimente trecute.

- Revenind la teoria lui Taleb, presupunem că ne cumpărăm un curcan şi că îl hrănim în fiecare zi cu câte o grăunte în plus, timp de 1000 de zile: în prima zi o grăunte, a doua zi două şi tot aşa. În ziua 1000, el ar fi aşteptat fericit, pe baza statisticii, să primească 1000 de grăunte, însă este tăiat.

- La fel, aplicând acelaşi principiu la dezastrul din #Colectiv, ne-am putea imagina că dacă nimic rău nu s-a întâmplat timp de 365 zile, ar fi probabil ca nici în următoarea zi să nu se întâmple un incendiu, să „meargă şi aşa”.

- Dacă ne uităm la impresionanta Global Terrorism Database, vedem că din 1990 şi până în 2014 numărul incidentelor este mult scăzut, ceea ce ar fi putut duce la o evaluare care să excludă posibilitatea unui incident atât de grav.

Sursa: Global Terrorism Database

Ce putem învăţa din aceste evenimente şi cum putem fi mai puţin fragili?

Aceste două evenimente mai au un lucru în comun: din aceste puncte, cele două societăţi nu vor mai fi la fel. În ambele ţări, o societate aflată în şoc va dori să vadă anul 2015 ca pe un punct de inflexiune în care se aşteaptă acţiuni decisive la nivel de guvernare şi la nivel de societate. Cred că această aşteptare poate fi satisfăcută prin două tipuri de intervenţii. 

Cert este că nu ne permitem fragilitatea, deci soluţia este aceea de a găsi o justă măsură între rezilienţă şi anti-fragilitate. Nu cunosc într-atât de bine societatea franceză încât să îmi permit o analiză pe cum ar putea Franţa să facă faţă unui astfel de risc din nou, motiv pentru care mă voi concentra pe situaţia României.

România trebuie să înveţe din aceste două evenimente faptul că sunt cel puţin două domenii – sănătatea şi ordinea publică & siguranţa naţională – care au nevoie de o abordare nouă. Desigur, primele elemente de îngrijorare pentru noi sunt legate de felul în care ştim deja că cele două sisteme au fost depăşite de tragedia din cazul #Colectiv. 

Alte elemente sunt legate de tragedia franceză – fără a ne speria de drobul de sare, societatea europeană este profund interconectată şi orice eveniment care dă peste cap o ţară membră UE are impact şi asupra României. Poate nu vom avea atentate în România, dar măcar angajamentele europene privind, să zicem, 5% din PIB alocat pentru securitate va influenţa felul în care ne gândim politicile naţionale.

Tragediile ultimelor săptămâni oferă credit cetăţenilor în capacitatea lor nu doar de a protesta, ci şi de a se organiza şi de a veni cu soluţii acolo unde statul se dovedeşte incapabil.

Cele două tipuri de intervenţii care ar putea oferi o soluţie sunt: creşterea rezilenţei şi încurajarea anti-fragilităţii. Proporţia dintre cele două eforturi ţine de angajamentul guvernamental şi al fiecăruia dintre noi.

Un indice destul de puţin prezent în spaţiul public românesc poate oferi un punct de plecare. Change Readiness Index porneşte de la premisa că, într-o lume în care provocările şi oportunităţile apar cu o dinamică fără precedent, capacitatea de adaptare a statelor la schimbare (change readiness) poate fi un factor cheie care determină abilitatea ţării de a avea o creştere susţinută pe termen lung şi de a oferi un standard de viaţă ridicată cetăţenilor ei. Şi pentru a măsura capacitatea unui stat de a se adapta la riscurile provocate de schimbare, dar şi pentru a profita de oportunităţile apărute, trebuie luate în calcul trei elemente:

1. Capacități economice: generate atât de mediul de afaceri, cât şi de politicile guvernamentale în domeniu.

2. Capacități de guvernare: ale guvernului, dar și ale cadrului instituțional

3. Capacități sociale: legate de caracteristicile societății, societatea civilă etc.

România stă cam rău în acest index, ocupând locul 79 din 127 de ţări evaluate, însă acest lucru oferă indicii despre locurile în care se poate interveni pentru a schimba acest lucru. Dacă ne uităm la indicatori şi facem o comparaţie cu Franţa, vedem unele discrepanţe îngrijorătoare (indicatorii sunt măsuraţi de la 0 la 1) între capacitatea societăţii de adaptare la schimbare şi capacitatea guvernului:

De asemenea, şi în cadrul sub-indicatorilor care compun cele trei elemente există diferenţe notabile în ceea ce priveşte România:

Desigur, lista indicatorilor şi, mai ales, lista problemelor care pot fi luate în calcul sunt mult mai lungi. Însă dacă ne păstrăm în acest cadru de interpretare, vedem că societatea civilă (în sens larg) este mult mai bine adaptată la schimbare (chiar dacă demografic stăm extrem de prost – 0.14), mediul de afaceri stă mai rău (mai ales în ceea ce priveşte inovarea şi cercetarea-dezvoltarea – 0.21), în vreme ce guvernarea rămâne mult în urmă, mai ales la capitolul de planificare strategică şi previzionare (0.25).

Ce ne spun aceste lucruri? Revenind la cazul #Colectiv, este suficient să ne gândim la bâlbele autorităţilor (în vorbă şi în acţiune) cu privire la stocurile de medicamente şi materiale sanitare şi la mobilizarea exemplară a oamenilor simpli pentru a dona sânge, medicamente, pansamente etc. Fără a fi o situaţie care se cere generalizată, acest exemplu arată de ce este necesar ca sistemele greoaie, birocratizate, precum administraţia publică (mai ales cea centrală), să lase deschis spaţiul de reacţie pentru sistemele anti-fragile, descentralizate şi care au o capacitate de reacţie mult mai rapidă.

Cum aplicăm asta în România?

Primul loc din care poate porni noul guvern este bugetul pentru 2016. Măcar în acest moment ar trebui să nu mai privim resursele ţării ca pe o simplă contabilitate realizată de birocraţi în birourile administraţiei centrale. Dacă este să fi învăţat o lecţie din ultimele săptămâni, aceasta ar trebui să fie aceea că structurile guvernamentale nu au supleţea şi nici resursele suficiente pentru a face faţă unor situaţii de criză. România are nevoie să înţeleagă faptul că într-o lume din ce în ce mai fragilă, statul trebuie să asigure resursele necesare pentru:

- Rezilienţă – prin analiza şi prioritizarea, alături de specialişti, a investiţiei în acea infrastructură (nu doar de transport, ci şi spitalicească, socială, administrativă etc) care să ne permită ca în cazul unui şoc/ situaţii de criză putem măcar reveni la starea de acum.

- Anti-fragilitate – prin implicarea societăţii civile (în sens larg) şi a administraţiei locale în prioritizarea resurselor care au capacitatea de a genera idei şi proiecte capabile de a genera reformă mai bine, mai mult, mai repede.

Măcar în acest moment ar trebui să nu mai privim resursele ţării ca pe o simplă contabilitate realizată de birocraţi în birourile administraţiei centrale.

Acest lucru se poate face în chiar cadrul legislativ şi instituţional existent, nu trebuie inventată apa caldă în această situaţie. Atât Legea 500/2002 privind finanţele publice, cât şi Legea 52/2003 privind transparenţa decizională nu doar încurajează, ci obligă statul la transparenţă în alcătuirea bugetului. Paşii care trebuie urmaţi, în opinia mea, sunt: 1. Timp oferit noului guvern de a pune în acord priorităţile guvernamentale cu priorităţile de finanţare; 2. Timp oferit specialiştilor, societăţii civile organizate, mediului de afaceri de a contribui la dezbaterea publică şi la identificarea unor soluţii posibile; 3. Timp oferit cetăţenilor de a participa la dezbaterea bugetului, atât la nivel central, cât şi la nivel local.

A păstra bugetul în logica birocratică a lui „nu înţelege poporul cu bugetele, lasă că ştim noi mai bine” înseamnă să ratăm (încă o dată?) şansa de a ieşi din pietrificarea ce a făcut ca România să fie nu doar fragilă, ci şi anacronică în contextul provocărilor şi ameninţărilor care bântuie Europa. Ar însemna să nu înţelegem că, indiferent cât de bine pregătit ar fi un stat, este imposibil ca sute şi chiar mii de oameni dintr-o administraţie publică să poată acoperi toate posibilele inovaţii sau soluţii pe care le pot oferi milioane de oameni.

Tragediile ultimelor săptămâni oferă credit cetăţenilor în capacitatea lor nu doar de a protesta, ci şi de a se organiza şi de a veni cu soluţii acolo unde statul se dovedeşte incapabil. Recunoaşterea acestui rol al societăţii civile ar fi primul pas pentru umplerea golului dintre guvernanţi şi societate. Nu în ultimul rând, le oferă un instrument puternic cetăţenilor de a nu se simţi deznădăjduiţi în faţa fragilităţii, ci actori activi în adaptarea societăţii la neprevăzut.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp