Jurnalista Gabriela Lupu a spus sâmbătă povestea abuzurilor pe care le-a suferit în copilărie din partea propriilor părinți. „În casa familei Lupu din cartierul Ţiglina 2 din Galaţi lipsea adesea apa caldă sau lumina, dar niciodată bătaia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite”, a scris Gabriela Lupu.
Articolul său le-a dat curaj și altora să vorbească despre rănile neînchise încă ale unei copilării traumatizante. Zeci de cititori au postat comentarii în care își arătau susținerea față de autoare și condamnau orice formă de agresiune împotriva copiilor. Mulți dintre ei, prea mulți din păcate, își spuneau, însă, propria istorie tristă. Povestea unei copilării marcate de violența părinților, a unei vieți care poartă și astăzi povara traumelor din copilărie.
Subiectul Moștenirii de la tata, privind violența domestică, a fost aprofundat de jurnalista Diana Oncioiu, pe platforma media Dela0.ro
Publicăm mai jos câteva dintre mărturiile curajoase ale unor adevărați supraviețuitori.
Vasinc Tamara
„Ma regăsesc în spusele tale. În copilărie și eu am ales leșinul ca soluție, dar am rămas și acum cu o toleranță atât de redusă la durere, încât leșin la o injecție sau dacă îmi prind degetul la ușă! Și relația abuziva am ales-o și o suport și acum din aceleași motive ca și tine! Îți înțeleg emoțiile și problema iertării și eu mi-o pun! Mama mea trăiește, nu știu dacă am iertat-o, nu am o relație foarte caldă cu ea! Încerc să lupt ca alți copii să nu treacă prin așa ceva!”
Mariana Mariana
„Cunosc tot acest calvar pe care și eu l-am trăit 24 de ani până m-am măritat cu un om deosebit care m-a vindecat de teroarea în care am trăit. Am ales să mă depărtez de familie treptat, când am început să realizez că nu a fost normal prin ce am trecut, ca nu eu sunt de vina că mi-au împietrit sufletul. Deși mulți spun să ierți este foarte greu să faci asta, când iți aduci aminte furia cu care se năpusteau asupra propriilor copii! (...)Nimeni nu are dreptul să iți nimicească sufletul și să aibă pretenția să fie iertat, abuzul a fost toată copilaria mea și ar fi continuat dacă nu aș fi spus stop”.
KP
„Prima bătaie pe care mi-o amintesc a fost în clasa I. Nu-mi ieșeau nenorocitele alea de bastonașe și învățătoarea îmi dăduse 5. Tata m-a avertizat că dacă mai iau un 5 primesc 10 curele la fundul gol. Am luat 5 din nou-am plâns, m-am rugat dar apoi m-am pus cu fața în pernă și le-am primit. Au urmat altele, foi de caiet scrise pentru că nu erau 'ordonat' scrise, palme peste cap și atribute gen 'idioato', 'proastă esti', 'cutra', 'eu te-am făcut, eu te omor'.
Foto: Guliver Getty Images
La școală, învățătoarea ne dădea cu capul de bancă, ne ducea la tablă, ne îngenunchea și ne dădea șuturi. Ultima acțiune era să te dea cu capul de tablă. Când mama a aflat târziu m-a întrebat de ce nu i-am spus-simplu, nimeni n-a spus acasă pentru că fiecare primea aceeași bătaie de la părinți și deci era 'normal', credeam că dacă spunem vom primi și mai multă bătaie, de data asta de la ei. Apoi am început să mint, dacă luăm o notă proastă o falsificăm în carnet, logica mea de copil mic era că poate așa nu observă și scap. Normal că aflau într-un târziu, se închideau amândoi cu mine, cu ei și cu cureaua în sufragerie, mă încolțeau și tăbărau pe mine-cu furie, până transpirau. "Dacă spui adevărul nu te întâmplă nimic, dacă minți așa pățești" - dar știam prea bine ce se întâmplă dacă spuneam adevărul, așa că alegeam în continuare să mint și să sper că nu mă vor prinde. Era normal să iau bătaie, prietenii cu care veneam acasă de la școală și vecinii toți o primeau-cu lingură de lemn, cu cureaua, șuturi, de toate. În liceu ai mei nu m-au mai bătut și am înflorit, olimpiade, printre primii în clasă, învățam de drag, nu de frică. Nici acum nu acceptă că au acționat greșit, deși o anume anxietate generală, frică de autorități le-o datorez cu prisosință. Dar asta se oprește aici, copilul meu nu a fost niciodată bătut, lovit, jignit și n-o să cunoască niciodată frică de părinți”.
Ioana Cristea
„Cred că sunteți o norocoasă fiindcă puteți vorbi despre toate acestea. Eu am 41 de ani și încă nu reușesc, nici măcar cu mama să vorbesc despre tot ce mi-a făcut tata timp de 16 ani, până am ales să fug de acasă. Știu că n-am reușit nici să uit, dar nici să-l iert, cu toate că e mort de 27 de ani. Am compensat sentimentele mele rupând lantul. Am o fetiță de 7 ani care nu știe ce-i aia bătaie, atmosfera de scandal în casă și vorbe grele aruncate la întâmplare”.
Gabriela Radu
„Citindu-ți povestea, mă consider de-a dreptul norocoasă. Eu am primit o singură bătaie de la tatăl meu, cu furtunul de la mașina de spălat, pe pielea goală. E adevărat, a fost cruntă. Arătam ca o zebră din cap până-n picioare și cu consecințe care s-au întins pe câțiva ani buni. Din păcate fratele meu a primit mult mai multe și totuși cu atât mai multe bătăi de cap le dădea părinților mei. Cu siguranță abuzul fizic și psihic lasă urme adânci”.
Zamfir Ancuta Alexandra
„Să nu-i ierți niciodată. Ar însemna să-i întelegi și să nu ți se mai pară anormal. Și eu am fost bătută.Toată copilaria mi-am petrecut-o îngrozită de ce putea face tatăl meu. Ne bștea pe toți, ne amenința că ne omoară în somn. Acum, adult fiind, am reacții anormale de frică legat de banalități (examene, confruntări cu bărbați). Mi-a distrus personalitatea. Cu siguranță, as fi fost un om diferit dacă el nu ar fi fost tatăl meu. Nu-i ierta...Incearcă să te vindeci de ei”.
Alexandra
„Am fost încarcerați întreaga copilărie iîn spaima de a-i face de râs pe părinții noștri, frica de a lua 9 în loc de 10, frica de a nu mă vedea prietena mamei ținându-mă cu un băiat de mână. Nu știu dacă violența fizică e mai rea decât abuzurile psihice, povara părinților care "s-au sacrificat pentru tine" și cer dividende în fiecare moment, pentru că ei "trăiesc prin tine". Nici eu nu știu dacă i-am iertat. S-au mai schimbat lucrurile când au început încet, încet să recunoască faptul că poate nu au procedat corect. Mă simt vinovată că nu-i pot iubi, că nu le duc dorul așa cum văd în alte familii. E trist! Apropo...și ai mei aveau semnal de bătaie original „1, 2, 2 si trei, sfer, tu, R si I ...”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu o luam cu si fara motiv de ma lua mama dracu la propriu de fiecare data cand consuma alcool al apuca educatie cu mine punea mana pe curea si ami dadea cu varf si indesat de si au trecut 6 ani de cand a decedat tot nu pot sa trec peste ororile violentei lui !
cine pote sa ma consilieze si pe mine astept raspuns !
Sesizez că nu se dau motivele care-au condus la acea corecție vehementă. Contează și așa ceva,
Bataia trebuie eradicata din familie. Punct.
Bataia luata de la parinti, in speranta ca iti va intari caracterul sau te va invata ce-i ala respect, naste deseori depresii si fobii. Copii, majoritar, vor creste in adulti care nu-si vor gasi niciodata locul in societate si nu se vor adapta societatii...
Dar ce vorbesc, uitati-va la raspunsurile voastre si cautati sa cititi despre cum e cu "bataia rupta din rai" in alte tari mai dezvoltate. Oare cum de ei sunt asa avansati, si noi, nu?
dar de la o palma la cur pana la batai cu lantu, cu furtunu, s.a.m.d. cum am citit pe aici e cale lunga. condamn bataile astea, care nu mai sunt batai pedagogice, din alea rupte din rai, ci abuz, violenta domestica, etc....