Sunt filme care spun o poveste și filme care îți amintesc cine ești și de unde vii

foto imdb.com

Sunt filme care spun o poveste și filme care îți amintesc cine ești și de unde vii.

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

În rolul lui Sergiu Celibidache, John Malkovich oferă una dintre acele interpretări în care actorul face subtil pasul în spate și lasă să se desfășoare vibrația și însuflețirea personajului. Chipul său – când sever, când vulnerabil – se transformă într-o punte de cugetare. Malkovich nu interpretează muzica, o respiră; o transpiră; o șlefuiește; o purifică. În momentele de tăcere, în privirile care evită alte priviri, se simte tensiunea unui om care a înțeles, poate prea devreme, că perfecțiunea poate fi o formă de singurătate. Scenele în care dirijorul în etate revine simbolic la țara lui prin amintiri, prin ecourile unei copilării pierdute, sunt redate de actorul american cu o intensitate emoționantă – scena albumului este jucată până la lacrimi! Ale lui și ale noastre. Malkovich nu construiește un mit, cum ai fi tentat să crezi, ci portretizează un om care a refuzat compromisurile, care a crezut prin fiecare por și șuviță de păr în transcendența artistică și care a purtat cu sine regretul unei nații care prea târziu l-a putut primi înapoi. În fiecare gest se simte greutatea exilului, dar și recunoștința față de pământul care a dat tonul vieții lui. Malkovich joacă această înstrăinare cu o naturalețe tulburătoare. 

Ben Schnetzer interpretează versiunea tânără a lui Sergiu Celibidache și o face cu un alt tip de intensitate. El aduce furtuna, febra, trepidația, vuietul, neliniștea. Pasiunea! În el se vede tânărul idealist care crede că poate schimba lumea prin disciplină, rigoare, precizie și frumusețe, dar care încă nu înțelege prețul libertății de a spune ce crede și ce simte; și nici nu discerne povara geniului care se zbate să iasă la suprafață. Schnetzer construiește un personaj pe alocuri contradictoriu: arogant, dar fragil; exuberant, dar vulnerabil. Dar o face credibil, palpabil. În scenele interbelice, are aerul unui personaj romantic, cu ochii mereu orientați spre orizont, ca și cum ar dirija nu o orchestră, ci muzica Universului pe de-a-ntregul. Dar, în timpul războiului și al primelor confruntări cu autoritatea, acea lumină juvenilă se lovește de ziduri și prejudecăți. Într-o scenă memorabilă, tânărul Celibidache izbucnește într-un amestec de furie și lacrimi. Este momentul în care se naște, de fapt, dirijorul neînduplecat, omul care nu va mai accepta jumătățile de măsură.

Filmul începe în România interbelică, într-o lume care strălucește prin cultură și efervescență intelectuală. Este vremea copilăriei, a descoperirii furnicilor de sub pietre și a alunecatului pe luciul lacului înghețat. Este epoca liceului din Iași, a ținutelor elegante, a dezbaterilor și a marilor speranțe. Cravata galbenă, simbolul tinereții și al spiritului liber, devine emblema unei generații care credea că lumea se poate schimba prin artă, cultură, onoare și idei.

A doua parte a filmului aduce reversul brutal al istoriei - războiul – care transformă simfonia în zgomot, iar idealurile tinerești se frâng sub bocancii mocirloși ai ideologiilor radicale. Cadrul devine sumbru, muzica se sparge în cioburi, sunetul în praf și moloz, ca și cum lumea și-ar fi pierdut partitura. Și probabil că asta se întâmplă în război. În acest haos, tânărul Sergiu descoperă nu doar absurditatea violenței, ci și fragilitatea propriilor convingeri.

Sfârșitul războiului îl găsește pe Celibidache într-o Europă care încearcă să renască din ruine. Mai apoi viața îl împinge peste Atlantic. După care îl trage înapoi în Europa. Și, cu toate că viața îl plimbă pe tot mapamondul, în final își găsește sufletul pereche într-o româncă: Ioana. Acasă, România post-belică devenise o rană care nu s-a mai închis multe decenii (pe alocuri nici azi). Scenele din această perioadă au o estetică austeră, cu lumini reci și imagini impersonale. Totul vorbește despre distanță: între om și familia lui, între artist și țara lui. Pentru Sergiu Celibidache, exilul nu reprezintă însă libertatea de a călători. Ci mai degrabă evadarea din propriul sine.

Dirijorul pedant și intransigent devenit Maestrul nu mai caută recunoaștere, ci sens. Într-o altă scenă de referință, în fața unei orchestre care îl privește cu teamă, dar și cu admirație, spune: „Dacă nu auzi tăcerea dintre note, nu vei înțelege niciodată muzica.” Acesta este, de fapt, un manifest despre rostul artei și despre nevoia de autenticitate într-o lume tot mai superficială. Mi-a revenit atunci în minte o altă metaforă: Universul este de fapt spațiul dintre stele. Iar oameni precum Sergiu Celibidache reușesc să îl umple câteodată.

Ultimul ciclu istoric, cel post-comunist, e prezentat ca o derulare a memoriei. România, abia eliberată, îl revendică pe Celibidache, care nu mai caută gloria, ci împăcarea. Cravata galbenă reapare simbolic, nu ca semn al orgoliului tinereții, ci ca o legătură între generații. Este culoarea luminii interioare care nu s-a stins; dar, pentru câteva secunde, și culoarea iubirii profunde și necondiționate.

Malkovich, Schnetzer și Sean Bean (care interpretează rolul tatălui lui Sergiu Celibidache, Demostene Celibidachi), devin metafora unei duble apartenențe – românesc și global. Iar regia lui Serge Ioan Celebidachi păstrează echilibrul fragil între emoție și rigoare, între amintire și prezent; între perfect și imperfect. Filmul emană respectul unui fiu care își înțelege tatăl prin istoria propriului popor.

”Cravata galbenă” nu este doar un film despre un dirijor român. Este despre o nație care a supraviețuit istoriei, printre altele, prin artă. Este despre modul în care cultura devine un ambasador, o formă de prezență a României în lume, dincolo de politică rostită (sau răstită) conjunctural. Într-o epocă în care imaginea țării noastre se reconstruiește între trecut și viitor, între Est și Vest, filmul vine ca un manifest diplomatic subtil: România poate cânta o muzică universală atunci când rămâne fidelă rădăcinilor sale.

Filmul a fost pentru mine ca un ecou... acel sunet prelung care nu se oprește după ce orchestra pleacă și cortina cade. Sergiu Celibidache – prin Malkovich, Schnetzer și, într-un fel, prin fiecare dintre noi – devine imaginea unei Românii care deși rătăcește prin istorie, nu și-a pierdut urechea interioară. Muzica lui este o formă de rugăciune, iar filmul poate fi o spovedanie a unei țări care se caută pe sine între tăcere și zgomot. Filmul este și despre o lumină care supraviețuiește – o flacără care pâlpâie în cenușa epocilor și care nici nu mistuie, dar nici nu se stinge. În ea se aud toate vocile istoriei: ale celor care au plecat, dar și ale celor care au rămas și care încă mai cred că frumusețea poate salva o națiune.

Și poate că, până la urmă, acesta este mesajul cheie al filmului: rădăcinile nu ne țin pe loc, ci ne ajută să ne întoarcem, mereu, acasă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp