foto imdb.com
Sunt filme care spun o poveste și filme care îți amintesc cine ești și de unde vii.
”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.
În rolul lui Sergiu Celibidache, John Malkovich oferă una dintre acele interpretări în care actorul face subtil pasul în spate și lasă să se desfășoare vibrația și însuflețirea personajului. Chipul său – când sever, când vulnerabil – se transformă într-o punte de cugetare. Malkovich nu interpretează muzica, o respiră; o transpiră; o șlefuiește; o purifică. În momentele de tăcere, în privirile care evită alte priviri, se simte tensiunea unui om care a înțeles, poate prea devreme, că perfecțiunea poate fi o formă de singurătate. Scenele în care dirijorul în etate revine simbolic la țara lui prin amintiri, prin ecourile unei copilării pierdute, sunt redate de actorul american cu o intensitate emoționantă – scena albumului este jucată până la lacrimi! Ale lui și ale noastre. Malkovich nu construiește un mit, cum ai fi tentat să crezi, ci portretizează un om care a refuzat compromisurile, care a crezut prin fiecare por și șuviță de păr în transcendența artistică și care a purtat cu sine regretul unei nații care prea târziu l-a putut primi înapoi. În fiecare gest se simte greutatea exilului, dar și recunoștința față de pământul care a dat tonul vieții lui. Malkovich joacă această înstrăinare cu o naturalețe tulburătoare.
Ben Schnetzer interpretează versiunea tânără a lui Sergiu Celibidache și o face cu un alt tip de intensitate. El aduce furtuna, febra, trepidația, vuietul, neliniștea. Pasiunea! În el se vede tânărul idealist care crede că poate schimba lumea prin disciplină, rigoare, precizie și frumusețe, dar care încă nu înțelege prețul libertății de a spune ce crede și ce simte; și nici nu discerne povara geniului care se zbate să iasă la suprafață. Schnetzer construiește un personaj pe alocuri contradictoriu: arogant, dar fragil; exuberant, dar vulnerabil. Dar o face credibil, palpabil. În scenele interbelice, are aerul unui personaj romantic, cu ochii mereu orientați spre orizont, ca și cum ar dirija nu o orchestră, ci muzica Universului pe de-a-ntregul. Dar, în timpul războiului și al primelor confruntări cu autoritatea, acea lumină juvenilă se lovește de ziduri și prejudecăți. Într-o scenă memorabilă, tânărul Celibidache izbucnește într-un amestec de furie și lacrimi. Este momentul în care se naște, de fapt, dirijorul neînduplecat, omul care nu va mai accepta jumătățile de măsură.
Filmul începe în România interbelică, într-o lume care strălucește prin cultură și efervescență intelectuală. Este vremea copilăriei, a descoperirii furnicilor de sub pietre și a alunecatului pe luciul lacului înghețat. Este epoca liceului din Iași, a ținutelor elegante, a dezbaterilor și a marilor speranțe. Cravata galbenă, simbolul tinereții și al spiritului liber, devine emblema unei generații care credea că lumea se poate schimba prin artă, cultură, onoare și idei.
A doua parte a filmului aduce reversul brutal al istoriei - războiul – care transformă simfonia în zgomot, iar idealurile tinerești se frâng sub bocancii mocirloși ai ideologiilor radicale. Cadrul devine sumbru, muzica se sparge în cioburi, sunetul în praf și moloz, ca și cum lumea și-ar fi pierdut partitura. Și probabil că asta se întâmplă în război. În acest haos, tânărul Sergiu descoperă nu doar absurditatea violenței, ci și fragilitatea propriilor convingeri.
Sfârșitul războiului îl găsește pe Celibidache într-o Europă care încearcă să renască din ruine. Mai apoi viața îl împinge peste Atlantic. După care îl trage înapoi în Europa. Și, cu toate că viața îl plimbă pe tot mapamondul, în final își găsește sufletul pereche într-o româncă: Ioana. Acasă, România post-belică devenise o rană care nu s-a mai închis multe decenii (pe alocuri nici azi). Scenele din această perioadă au o estetică austeră, cu lumini reci și imagini impersonale. Totul vorbește despre distanță: între om și familia lui, între artist și țara lui. Pentru Sergiu Celibidache, exilul nu reprezintă însă libertatea de a călători. Ci mai degrabă evadarea din propriul sine.
Dirijorul pedant și intransigent devenit Maestrul nu mai caută recunoaștere, ci sens. Într-o altă scenă de referință, în fața unei orchestre care îl privește cu teamă, dar și cu admirație, spune: „Dacă nu auzi tăcerea dintre note, nu vei înțelege niciodată muzica.” Acesta este, de fapt, un manifest despre rostul artei și despre nevoia de autenticitate într-o lume tot mai superficială. Mi-a revenit atunci în minte o altă metaforă: Universul este de fapt spațiul dintre stele. Iar oameni precum Sergiu Celibidache reușesc să îl umple câteodată.
Ultimul ciclu istoric, cel post-comunist, e prezentat ca o derulare a memoriei. România, abia eliberată, îl revendică pe Celibidache, care nu mai caută gloria, ci împăcarea. Cravata galbenă reapare simbolic, nu ca semn al orgoliului tinereții, ci ca o legătură între generații. Este culoarea luminii interioare care nu s-a stins; dar, pentru câteva secunde, și culoarea iubirii profunde și necondiționate.
Malkovich, Schnetzer și Sean Bean (care interpretează rolul tatălui lui Sergiu Celibidache, Demostene Celibidachi), devin metafora unei duble apartenențe – românesc și global. Iar regia lui Serge Ioan Celebidachi păstrează echilibrul fragil între emoție și rigoare, între amintire și prezent; între perfect și imperfect. Filmul emană respectul unui fiu care își înțelege tatăl prin istoria propriului popor.
”Cravata galbenă” nu este doar un film despre un dirijor român. Este despre o nație care a supraviețuit istoriei, printre altele, prin artă. Este despre modul în care cultura devine un ambasador, o formă de prezență a României în lume, dincolo de politică rostită (sau răstită) conjunctural. Într-o epocă în care imaginea țării noastre se reconstruiește între trecut și viitor, între Est și Vest, filmul vine ca un manifest diplomatic subtil: România poate cânta o muzică universală atunci când rămâne fidelă rădăcinilor sale.
Filmul a fost pentru mine ca un ecou... acel sunet prelung care nu se oprește după ce orchestra pleacă și cortina cade. Sergiu Celibidache – prin Malkovich, Schnetzer și, într-un fel, prin fiecare dintre noi – devine imaginea unei Românii care deși rătăcește prin istorie, nu și-a pierdut urechea interioară. Muzica lui este o formă de rugăciune, iar filmul poate fi o spovedanie a unei țări care se caută pe sine între tăcere și zgomot. Filmul este și despre o lumină care supraviețuiește – o flacără care pâlpâie în cenușa epocilor și care nici nu mistuie, dar nici nu se stinge. În ea se aud toate vocile istoriei: ale celor care au plecat, dar și ale celor care au rămas și care încă mai cred că frumusețea poate salva o națiune.
Și poate că, până la urmă, acesta este mesajul cheie al filmului: rădăcinile nu ne țin pe loc, ci ne ajută să ne întoarcem, mereu, acasă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
<< Igor Bergler, cineast şi scriitor: "Pentru mine filmul asta e Ecaterina Teodoroiu se întoarce. Iar emoţia spectatorilor pentru că un mare actor joacă un român (şi îl joacă prost - numai poze statuare, de zici că e model pentru un bust din parcul Dămăroaia), e absolut greţoasă. Naţionalism de "noi suntem români" transferat în cinema. Cel mai prost film al deceniului!".
Doi importanţi critici de film au descris filmul ca având multe clişee, "fără emoţii", "de tip Hallmark".
Andrei Gorzo: "Serge Ioan Celebidachi sigur a pornit de la un impuls admirabil de a-şi omagia tatăl, dar a sfârşit prin a nu lăsa să intre nicăieri în film, în reprezentarea niciunui eveniment, a niciunui moment istoric, a niciunui oraş, a niciunei situaţii de viaţă, a niciunei emoţii umane - a nu lăsa să intre nimic, dar nimic, niciun gestuleţ, nicio expresie facială fugară, nimic care să nu fie un clişeu bătătorit şi răsbătătorit" (...). "Cinemaul de tip Cravata galbenă - nulitate glazurată cu mulţi bani - reprezintă inamicul artei".
Victor Morozov a scris în cronica sa din revista Films in Frame: "Regizorul Serge Ioan Celebidachi s-a gândit că ar fi o idee bună să-i aducă tatălui său, reputatul dirijor, un omagiu. Numai că ce a ieşit din vena aceasta hagiografică e o kitschoşenie de plastic care se crede mausoleu. Întâmpinat cu nesfârşite elogii, Cravata galbenă este un film „frumos” şi fără înjurături, într-adevăr - dar asta nu îl face mai puţin vulgar" (...). Filmul nu e niciodată amuzant, dar, dacă ar fi cedat băţoşenia „culturală” de tip Hallmark pe nişte prost gust asumat, ar fi putut fi. Aşa e doar insuportabil de cringe, un muzeu ofilit, un Pianistul de pe Temu (cum just l-a descris jurnalista Alexa Florescu). O bună parte din senzaţia asta vine din alegerea actorilor şi a limbii de interpretare. Tot filmul e rostit în engleză, mai puţin partea germană. România, însă, nu are dreptul la aşa tratament – actorii români stau pe margine, dau culoare locală.>>
(Citate preluate de pe news.ro)
Și astfel de review-uri negative predomină. Aveți vreo explicație, Ovidiu Slăvoiu? Se pare că acești critici de top vă desființează recenzia.
Motivele pentru care cei 3 domni scriu recenzii de film sunt diferite de ale mele. Sunt convins ca nici nu au ajuns la “fițuica” mea de aici de pe Republica. Prin urmare nu aveau ce să desființeze. Sunt opinii exprimate de categorii de privitori diferiti (“ce bine!”).
Prin urmare consider ca ipoteza dumneavoastră nu este fondată. Și oricum nu văd cui și de ce datorez o explicație. E limpede ca opinia dumneavoastră este influențată de recenziile domniilor lor. O și respect și nici nu sufăr.
Ce pot însă să spun e ca uneori în viață merită să îți faci o părere folosind propriile percepții și judecăți de valoare. Ajută la gândirea critică și autonomia intelectuală.
Remarc eleganța cu care executați o repliere strategică din zona publicisticii în cea a jurnalului intim. E o tactică defensivă eficientă: când un text public – care emite teze despre identitate națională, exil și memorie culturală – este confruntat cu realitatea estetică a obiectului său, autorul se refugiază în fortăreața inexpugnabilă a „subiectivismului pur”.
Spuneți că nu ați scris o recenzie, ci doar ați exprimat „ceea ce v-a transmis filmul”. Însă, atunci când „Cravata galbenă” este diagnosticată de profesioniști drept un produs de tip Hallmark sau un „Pianist de pe Temu” (metafore care vizează substanța, nu doar tehnicul), emoția pe care o descrieți riscă să fie efectul unei manipulări facile, nu al unei arte autentice. Emoția validă estetic nu poate exista într-un vid calitativ; altfel, riscăm să ne lăcrimăm ochii la reclamele de Crăciun și să numim asta „partitură a memoriei naționale”.
Cât despre lecția de „autonomie intelectuală” pe care mi-o oferiți cu generozitate: a consulta experții nu înseamnă a renunța la gândirea proprie, ci a o calibra. Autonomia intelectuală reală presupune capacitatea de a distinge între o capodoperă și un kitsch, chiar și atunci când cel din urmă ne mângâie orgoliul național. Refuzul validării critice în favoarea unei „percepții proprii” imune la argumente nu este autonomie, ci, mă tem, o formă de solipsism cultural.
Am recitit comentariul meu anterior: am crezut că mi-a scăpat vreo subtilitate academică. Nu am găsit nimic de genul acesta. Eu am explicat cum am trăit filmul: fără strategii, fără „replieri”, fără planuri de apărare. E interesant cât de multe straturi conceptuale ați reușit să proiectați asupra lui.
A trata reacția mea ca pe o eschivă ”strategică” ca să evit discuția critică e o interpretare care spune mai multe despre grilele și șabloanele dumneavoastră. Nu am pretins că emoțiile mele au un statut estetic ”premium” sau că ar garanta calitatea artistică a filmului. Și totuși presupuneți că o emoție favorabilă generată de un film, care nu coincide cu opiniile criticilor, este implicit ”manipulare”. Îmi sună a generalizare care are nevoie de argumente mai solide decât metafore inspirate și sofisme algoritmice.
Remarc faptul că opiniile dumneavoastră sunt fundamentate, în continuare, pe opiniile criticilor de film. Desigur, nu e nimic în neregulă în asta. Dar e interesant că invocați „refuzul validării critice” câtă vreme argumentele dumneavoastră se bazează pe verdictele altora. Eu nu percep o calibrare, ci mai degrabă o delegare, o externalizare a formulării de opinie.
Cât despre „solipsismul cultural”, e un salt spectaculos pentru o justifica o simplă diferență de gust. Putem să vorbim despre un film, sau despre artă în general, fără să ne suspectăm reciproc de lipsă de discernământ sau de ambiții filozofice. Am văzut aceeași peliculă și am rămas cu impresii diferite. Nimic nou, nimic special. Nu cred că e nevoie să trecem prin judecăți filozofice sofisticate ca să recunoaștem un aspect de viață atât de simplu...
Poate că uneori reacțiile oamenilor sunt mai simple decât ne place să credem. Unii chiar spun ce gândesc, fără structuri conceptuale complexe în spate.
P.S. Dezbaterea pe tema acestui film are loc și în alte bucle. Poate ajută apropo de diversitatea de opinii. Iată aici una dintre ele: https://www.facebook.com/100002291005314/posts/pfbid02uMVUyf2CtPmkiGd78Mv1viMGcYhqkspiB37NzpxzWrJkR9GZyzduKaaHNtqPucS2l/?app=fbl