Scrisoarea unui tânăr învățător către ministrul Educației: ”Sunt zile în care ajung acasă și simt că nu mai sunt bun de nimic, pentru că, pe lângă emoțiile copiilor, port pe umeri și birocrația...”

Domnule Ministru, 

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”

Așa arată viața mea reală, cea pe care n-o vede nimeni în rapoarte și grafice. Una umană, agitată, cu solicitări una peste alta, cu elevi unici, fiecare cu ce are mai autentic de oferit. Și, deși poate pare haotic, acolo se simte fiecare emoție, fiecare încercare, fiecare bucurie pe care n-o pot împărtăși decât printr-un zâmbet, un cuvânt sau un gest.

Când am intrat în învățământ, aveam în mine un fel de luceafăr interior, o siguranță ciudată că pot face bine. Că pot să îi ajut pe copii să crească liniștiți, curioși, încrezători în ei. Și încă mai cred asta, dar nu cu aceeași ușurință. Între timp, am văzut copii care vin triști, copii care au nevoie de două minute de liniște înainte să înceapă ora, copii care se lipesc de mine fără niciun motiv aparent, doar pentru că simt că au nevoie de cineva. Am văzut lacrimi ascunse în mânuțele care se joacă cu pixul, zâmbete care apar din nimic, strigăte de bucurie când reușesc să înțeleagă ceva ce părea imposibil. Astea sunt momentele frumoase. Dar sunt și celelalte.

Sunt zile în care ajung acasă și simt că nu mai sunt bun de nimic. Zile în care stau treizeci de minute în tăcere înainte să-mi pot scoate geaca. Zile în care mă gândesc că poate nu sunt făcut pentru asta, deși îmi doresc atât de mult să fiu. Pentru că, pe lângă emoțiile copiilor, port pe umeri și birocrația, și presiunile, și părinții grăbiți și uneori dificil de mulțumit, și regulile care se schimbă de la o lună la alta. Și ochii colegilor mei, oameni obosiți, dar încă încăpățânați să rămână. Pentru că, la finalul zilei, ne uităm în jur și știm că micile victorii din clasă, un desen, o întrebare, un „mulțumesc” spus cu timiditate, sunt mai importante decât orice hârtie.

În toată lupta asta, m-am agățat, la un moment dat, da, poate nu veți crede, chiar de dumneavoastră. Eram în facultate. De omul de știință Daniel David. De interviurile pe care le-am citit, de felul calm și limpede în care explicați psihologia, emoțiile, oamenii. Credeam, sincer, că odată ajuns ministru veți aduce aer curat în școli. M-am agățat de imaginea aceea ca de o ușă deschisă, un reper care să-mi arate că e cineva acolo sus care știe ce înseamnă să fii în fața unei clase, cu zeci de minți curioase, dar și cu inimi fragile.

Dar nu am reușit să îl separ pe omul de știință de omul politic. Oricât am încercat. Poate că greșesc eu. Poate că sunt prea sensibil, prea tânăr, prea implicat. Dar m-au durut măsurile care au venit de sus ca niște valuri reci, fără să țină cont de noi. M-au durut cuvintele care ne-au redus, parcă, la salariați de duzină, nu la oameni ce poartă într-o singură zi mai multe emoții decât alții într-o lună. M-a durut distanța. Răceala. Tonul tehnic într-un domeniu în care totul este, de fapt, profund uman. Și m-a durut să văd că vocea profesorilor tineri nu pare să conteze, că orice propunere vine doar ca o notă de subsol într-un plan mai mare, care nu ne include cu adevărat. Am simțit cum speranțele mele se frâng în micile detalii ignorate: un copil căruia îi lipsesc materiale, o oră scurtată, un zâmbet pierdut.

Nu spun că nu aveți intenții bune. Spun doar că noi, cei din clase, nu le mai simțim. Și e greu să mergi înainte când nu simți că cineva, acolo sus, te înțelege cu adevărat. Eu nu sunt decât un învățător tânăr, cu salariu mic, cu grijile mele, cu caiete corectate seara târziu, cu planuri refăcute în ultima clipă. Dar sunt și un om care ține la meseria asta cu încăpățânare, care iubește copiii și care ar vrea să creadă că nu e singur. Că avem un ministru care nu vede doar programe, ci și oameni. Care nu face doar strategii, ci și pasul acela mic înspre noi: ascultarea. Că cineva din minister poate vedea și oboseala noastră, și bucuria noastră, și să înțeleagă că fiecare copil e diferit și fiecare profesor la fel.

Nu vă scriu ca să vă cert. Nu pot. Îmi lipsesc furia și înverșunarea. Am doar oboseală și prea puțină speranță. Atât. Mi-ar plăcea să pot spune iar că îl admir pe Daniel David, omul. Mi-ar plăcea să simt că ministrul Daniel David nu îl acoperă complet pe celălalt. Mi-ar plăcea să văd în deciziile dumneavoastră și bucăți din copilul unui sat, din profesorul care ați fost, din psihologul care știe ce înseamnă emoția unui om.

Până atunci, eu rămân aici, între bănci mici și voci care uneori urlă, alteori tremură. Continui. Învăț. Mă pierd și mă regăsesc. Pentru copii. Pentru fiecare zâmbet și lacrimă care îmi amintește că asta contează. Doar pentru ei.

Un învățător tânăr

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp