Domnule Ministru,
Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”
Așa arată viața mea reală, cea pe care n-o vede nimeni în rapoarte și grafice. Una umană, agitată, cu solicitări una peste alta, cu elevi unici, fiecare cu ce are mai autentic de oferit. Și, deși poate pare haotic, acolo se simte fiecare emoție, fiecare încercare, fiecare bucurie pe care n-o pot împărtăși decât printr-un zâmbet, un cuvânt sau un gest.
Când am intrat în învățământ, aveam în mine un fel de luceafăr interior, o siguranță ciudată că pot face bine. Că pot să îi ajut pe copii să crească liniștiți, curioși, încrezători în ei. Și încă mai cred asta, dar nu cu aceeași ușurință. Între timp, am văzut copii care vin triști, copii care au nevoie de două minute de liniște înainte să înceapă ora, copii care se lipesc de mine fără niciun motiv aparent, doar pentru că simt că au nevoie de cineva. Am văzut lacrimi ascunse în mânuțele care se joacă cu pixul, zâmbete care apar din nimic, strigăte de bucurie când reușesc să înțeleagă ceva ce părea imposibil. Astea sunt momentele frumoase. Dar sunt și celelalte.
Sunt zile în care ajung acasă și simt că nu mai sunt bun de nimic. Zile în care stau treizeci de minute în tăcere înainte să-mi pot scoate geaca. Zile în care mă gândesc că poate nu sunt făcut pentru asta, deși îmi doresc atât de mult să fiu. Pentru că, pe lângă emoțiile copiilor, port pe umeri și birocrația, și presiunile, și părinții grăbiți și uneori dificil de mulțumit, și regulile care se schimbă de la o lună la alta. Și ochii colegilor mei, oameni obosiți, dar încă încăpățânați să rămână. Pentru că, la finalul zilei, ne uităm în jur și știm că micile victorii din clasă, un desen, o întrebare, un „mulțumesc” spus cu timiditate, sunt mai importante decât orice hârtie.
În toată lupta asta, m-am agățat, la un moment dat, da, poate nu veți crede, chiar de dumneavoastră. Eram în facultate. De omul de știință Daniel David. De interviurile pe care le-am citit, de felul calm și limpede în care explicați psihologia, emoțiile, oamenii. Credeam, sincer, că odată ajuns ministru veți aduce aer curat în școli. M-am agățat de imaginea aceea ca de o ușă deschisă, un reper care să-mi arate că e cineva acolo sus care știe ce înseamnă să fii în fața unei clase, cu zeci de minți curioase, dar și cu inimi fragile.
Dar nu am reușit să îl separ pe omul de știință de omul politic. Oricât am încercat. Poate că greșesc eu. Poate că sunt prea sensibil, prea tânăr, prea implicat. Dar m-au durut măsurile care au venit de sus ca niște valuri reci, fără să țină cont de noi. M-au durut cuvintele care ne-au redus, parcă, la salariați de duzină, nu la oameni ce poartă într-o singură zi mai multe emoții decât alții într-o lună. M-a durut distanța. Răceala. Tonul tehnic într-un domeniu în care totul este, de fapt, profund uman. Și m-a durut să văd că vocea profesorilor tineri nu pare să conteze, că orice propunere vine doar ca o notă de subsol într-un plan mai mare, care nu ne include cu adevărat. Am simțit cum speranțele mele se frâng în micile detalii ignorate: un copil căruia îi lipsesc materiale, o oră scurtată, un zâmbet pierdut.
Nu spun că nu aveți intenții bune. Spun doar că noi, cei din clase, nu le mai simțim. Și e greu să mergi înainte când nu simți că cineva, acolo sus, te înțelege cu adevărat. Eu nu sunt decât un învățător tânăr, cu salariu mic, cu grijile mele, cu caiete corectate seara târziu, cu planuri refăcute în ultima clipă. Dar sunt și un om care ține la meseria asta cu încăpățânare, care iubește copiii și care ar vrea să creadă că nu e singur. Că avem un ministru care nu vede doar programe, ci și oameni. Care nu face doar strategii, ci și pasul acela mic înspre noi: ascultarea. Că cineva din minister poate vedea și oboseala noastră, și bucuria noastră, și să înțeleagă că fiecare copil e diferit și fiecare profesor la fel.
Nu vă scriu ca să vă cert. Nu pot. Îmi lipsesc furia și înverșunarea. Am doar oboseală și prea puțină speranță. Atât. Mi-ar plăcea să pot spune iar că îl admir pe Daniel David, omul. Mi-ar plăcea să simt că ministrul Daniel David nu îl acoperă complet pe celălalt. Mi-ar plăcea să văd în deciziile dumneavoastră și bucăți din copilul unui sat, din profesorul care ați fost, din psihologul care știe ce înseamnă emoția unui om.
Până atunci, eu rămân aici, între bănci mici și voci care uneori urlă, alteori tremură. Continui. Învăț. Mă pierd și mă regăsesc. Pentru copii. Pentru fiecare zâmbet și lacrimă care îmi amintește că asta contează. Doar pentru ei.
Un învățător tânăr
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tu, Petruț, îți cam plângi de milă. Îți înțeleg frustrarea, căci este o frustrare pe care o simte orice om cu bun-simț din țara asta, însă jelaniile astea îmi aduc aminte de Miorița și de atitudinea pe care o au mulți educatori.
De fapt, medicii nu au materialele strict necesare în spitale, polițiștii nu au mijloace suficiente pentru prevenirea contravențiilor și a infracțiunilor; întrebați ce salariu are un pompier care intră în foc să salveze viața oamenilor. După ce aveți tabloul general, veți constata cât de puțini sunt cei care au motive de veselie.
Și vezi ca data viitoare ataci ideea, nu ataci persoana. Ad hominem fallacy, baga nasul și învață retorica, Gigel
Oricum, ai sărit partea cu „salarii mari pentru 80% de profesori”, care e pur și simplu o minciună. Dacă te lauzi că ești „prieten cu diferiți profesori de la sate și orașe mici”, ar fi trebuit să știi adevărul - că educația este printre cele mai subfinanțate domenii din țara unde ai fost trimis să postezi, iar salariile profesorilor printre cele mai mici din sistemul public.
A, e posibil să fi fost repetent în școală și să fi dezvoltat resentimente față de mediul educațional. Asta e strict problema ta. Dar mult mai probabil e să fii un troll nenorocit, ca și ceilalți trolli ruși care vin pe „Republica” doar ca să răspândească „prietenia” rusească (aka ură și zâzanie) printre cititori. Spoiler alert: cititorii „Republica” sunt mult mai inteligenți decât voi, vă încasați rublele degeaba, de ani de zile.
ce e o minciună? Ca sunt licee unde nu se trece de 5-6 la bac? Ca sunt clase la profil mate info unde sunt elevi care au 3 la bac la mate? Îți dau exemple sa verifici. Și nu sunt cazuri rare.
Ai fost la vreo facultate recent sa vezi nivelul de gândire critica, nivelul de logica, nivelul de cunoștințe de bază? Eu am observat.
Elevii și studenții aia nu sunt niste excepții. Vorbim de geografie, istorie, logica sau alte materii unde dacă nu ești pasionat nu se chinuie niciun profesor sa te ajute sa înțelegi materia? Îți dau exemple de când eram eu in liceu, îți dau exemple de profesori care inca merg la liceu să aibă de unde sa se întoarcă.
Și aia merita salarii mari?
Și vezi ca ăla periculos ești tu și cei "inteligenți" . Un momentul in care este cenzurezi și îți cenzurezi gândirea critica nu mai ai cum sa evoluezi.
Iar atacuri ad hominem, clasic.
Vrei sa îți povestesc despre "inspecțiile" profesorilor când aranjau ca la teatru cine ce sa zică sa le crească gradul? Ce inspecție e aia când e totul artificial?
Dar na, când profesorii au dus nivelul de analfabetism funcțional la 50% soluția e sa le dam 10000 lei pe lună, ca de ce nu, nu?
Vezi, jegosule, ca dacă ajungi sa acuzi orice critica ca e din partea Rusiei îți faci rău cauzei tale.
Tot ce ai scris în cearșaful ăla de text poate fi ușor demontat (cum ar fi marota cu „salarii mari” - poate față de cele din rusia), dar linia comună pare a fi că, într-adevăr, chiar urăști sistemul educațional din țara noastră. Oare unde te-o fi atins?
Totuși, distrugerea educației unei națiuni face parte din strategia rusiei, așa că rămâne valabil că asta urmăriți voi, de fapt.
Caută comentarii de pe alte articole și vezi cat de rusofil sunt, dar na, e greu sa gândești când ești analfabet funcțional.
Sistemul tau de coping e "cine nu e cu mine e rusofil" și ca analfabet funcțional efectiv nu poți să concepi ca cineva poate critica ceva.
La cum gândești și la ce nivel de analiză critica ești la același nivel cu un votant a lui Simion și Georgescu. Ușor manipulabila, fara personalitate, npc, analfabet funcțional.
O problemă a analfabeților funcțional e că, deși nu au înțeles ce înseamnă expresia „analfabet funcțional”, întrucât nu le permite capacitatea cognitivă, insistă să o folosească pe site-uri ca „Republica”, unde au ajuns cumva deși e clar că nu e locul lor acolo.
„unul care nu era analfabet funcțional și-ar fi dat seama”, dar „andrei” insistă. Dar asta e, când ești clar sub nivelul „băiețașilor” care citesc „Republica”, e greu cu Dunning-Kruger.