Daniela Palade Teodorescu

Aflat la a șasea ediție, Festivalul EduFortress de la Suceava, a devenit mai mult decât o tradiție, a devenit un fenomen educațional.

Cum este posibil ca, într-o țară acaparată de ani întregi de impostură, corupție, subfinanțare și mediocritate instituțională, să apară constant oameni capabili de performanță la nivel mondial?

Pe Loredana și Ana Maria le-am întâlnit în săptămâna care celebrează Ziua Internațională a Asistentului Medical. Sunt multe femei 40+ care sunt nevoite să se reorienteze profesional - fie după ce li s-au restructurat posturile sau au început să fie marginalizate la revenirea din concediul pentru îngrijirea copilului. Invizibilitatea profesională a femeilor 40+ este un subiect despre care se vorbește mult prea rar. După 50 de ani, devine aproape imposibil să te mai angajezi undeva.

„Drepturile persoanelor cu dizabilități sunt considerate un lux pe care România nu și-l mai poate permite”, povestește cu amărăciune mama unui copil neurodivergent care de peste 20 de ani face tot ce e omenește posibil, uneori și imposibilul, pentru acești copii și aparținătorii lor.

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

În România lui 2024, s-au născut sub 149.000 de copii, cel mai mic număr de copii născuți în ultima sută de ani! O spun datele furnizate de Institutul Național de Statistică. Nici al Doilea Război Mondial nu a reușit să creeze un astfel de decalaj demografic. E un record istoric negativ, în cea mai privilegiată epocă din punct de vedere al confortului, progresului medical și tehnologic. E un paradox să trăiești în era celor mai sofisticate produse, medicamente și facilități de creștere a copiilor, dar teama de a-I aduce pe lume să fie mai copleșitoare decât suma lor. foto: Profimedia

Ne place sportul, dar să-l privim la televizor, de pe canapea. De când mă știu, educația fizică e Cenușăreasa educației. Chiar și în perioada comunistă, în care mi-am petrecut primii 12 ani de școală, sportul era materia aceea „de umplutură”, care mai mult ne încurcă în cursa olimpiadelor școlare, în goana după note mari la română și matematică, singurele materii care „ne fac mari în viață”. Foto: Inquam Photos/ George Călin

Septembrie 2024. Final de vacanță școlară la un prestigios liceu dintr-un mare oraș al țării. Aici se organizează ateliere de vară pentru copiii dornici să-și petreacă timpul liber învățând lucruri noi. Educatori atenți, preocupați să le ofere pauze de fructe care să-i țină departe de snacksuri nesănătoase. O doamnă profesoară, mirată de faptul că fructele rămân în mare proporție neconsumate, îi întreabă pe copii de ce nu mănâncă portocale. „Pentru că nu știm să le curățăm”.

Un tânăr din trei este atras de antreprenoriat, considerând că deschiderea unei afaceri e cel mai bun mod de a deveni bogat.

Îi auzeam plângându-se: „avem teme multe, „avem teme grele”, „nu mai facem față” – am întrebat în câteva rânduri nedumerită „dar de ce aveți?”, „de ce voi și nu el – copilul, elevul adică?” Replica era „Păi, tu pe ce lume trăiești? Așa face un părinte responsabil, nu poți să îl lași așa, de izbeliște”. (Foto: Inquam Photos)