Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șase ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ce soluție am găsit când fata mea a venit și mi-a spus că toți colegii vorbesc doar despre meditații, iar ea se simte „proasta clasei”

Copii la școală

Foto: Inquam Photos

Acum 10 ani, treceam printr-un divorț care avea să mă lase într-un haos financiar și emoțional, așa cum sunt mai toate divorțurile pe lumea asta. Copiii mei aveau la vremea respectivă 5 și 3 ani, și toate planurile mele de educație timpurie „ca la carte” s-au dus pe apa sâmbetei. Grădinița privată cu programe de dezvoltare personală devenea un moft în multitudinea de necesități stringente, așa că grădinița de stat aproape de casă a fost cea mai potrivită soluție. Proximitatea a fost ulterior o condiție obligatorie în alegerea școlii, astfel încât copiii să ajungă ușor, fără mijloace de transport, însoțiți de bunici, iar de la 10-12 ani să poată merge singuri. De voie, de nevoie, au exersat autonomia și responsabilitatea ce decurgeau din toate aceste condiții, în aparență nefavorabile. 

Au urmat anii de școală primară, la școala din cartierul nostru, fără „fițe și figuri”, decentă pentru ceea ce credeam eu că e valoros într-o școală și fără exagerări la capitolul „fondul clasei” și „cadouri pentru profesori”. Am evaluat resursele de timp, financiare și relaționale și am decis realist că parcursul educațional nu poate fi decât unul la stat. Cumva ne mai echilibraserăm emoțional, profesional și social nu fuseseră turbulențe de nici un fel, doar că timpul și banii rămăseseră deficitari. Mereu îmi mai luam ceva de lucru în plus ca să mai completăm la buget. Iar părinții mei au fost de un real ajutor în treburile administrative.

Încă dinaintea intrării în școală, prieteni sau cunoștințe mă avertizau „lasă că vedeți voi când încep lecțiile pentru acasă”, „noi facem lecții până seara târziu”, „al meu nici nu se apucă de teme până nu ajung eu acasă, ca să lucrez cu el”, „eu, cum vin de la serviciu, las totul și ne apucăm de teme”; vedeam în jurul meu mulți părinți (auto)sclavagizați de temele pentru acasă – oameni cu job-uri mai mult sau mai puțin solicitante care seară de seară, weekend de weekend stăteau în coasta copilului, nervoși, obosiți, surmenați. Îi auzeam „avem teme multe, „avem teme grele”, „nu mai facem față” – am întrebat în câteva rânduri nedumerită „dar de ce aveți?”, „de ce voi și nu el – copilul, elevul adică?” Replica era „Păi, tu pe ce lume trăiești? Așa face un părinte responsabil, nu poți să îl lași așa, de izbeliște”. Știam că lucrurile sunt anapoda, știam de la prieteni părinți care locuiau în alte țări că nu asta e normalitatea, știam din cărți, de la specialiști în educație că nu așa e normal, știam din propria experiență de elev (dar am zis să nu invoc acel „pe vremea mea”), însă orice aș fi spus altfel decât ei pe tema asta, eram privită cu reținere, neîncredere și probabil că în absență eram judecată ca fiind un părinte căruia nu îi pasă de educația copilului, și mamă singură pe deasupra - „săraca, nu știe ce vorbește, nu știe ce o așteaptă”.

Când au început primele teme cu fiica mea, normal că au început și primele poticneli, și primele scâncete, și primele reproșuri („da’ mama lu’ cutărică de ce face temele cu el”, „da’ tu de ce nu stai cu mine să mă ajuți” și altele în același registru văicăritor). I-am spus de fiecare dată că temele sunt doar ale copiilor și face exact atât cât știe și cât poate de una singură. Mă mai întreba una-alta și fie o ghidam să caute în altă parte (am înnebunit-o cu dicționarul), fie îi făceam câte o sugestie de altă abordare sau o mai întrebam ce a înțeles dintr-o lecție sau alta. Mă exaspera când o vedeam că învață pe de rost, că așa i se cere, o mai întrebam ce înseamnă un cuvânt sau altul, și dacă iar o prindeam cu papagalul, o trimiteam la dicționar și la repovestit. Cât despre matematică, tabula rasa pentru mine. 

Mulți părinți își aduc aminte de temele acelea la care orice elev de clasa întâi, cu un IQ mediu, se blochează. Din acelea cu „câte picioare de rațe, porci, gâște sunt într-o curte” sau „cât din dublul unei sume care împărțită la descăzutul nu știu care dă triplul numărului la care te-ai gândit inițial”. De vreo două ori am cedat tentației de a sări în ajutor. Și mărturisesc că de fiecare dată am citit enunțurile de 2-3 ori ca să le înțeleg eu, apoi să le pun pe hârtie într-o formă algebrică, evident, că altfel nu știam. Știindu-mă mai nepricepută, am apelat la varianta „sună un prieten” – în cazul de față, doi veri ai mei, unul profesor de fizică-chimie, alta învățătoare cu zeci de ani de experiență. Și telefonic, trei adulți am imaginat un model rezolvabil pentru o problemă de clasa întâi. Pe care ar fi trebuit apoi să o explicăm copilului. 

La un moment dat, mi-am dat seama de ridicolul și nefirescul situației – trei adulți educați fac o clacă telefonică pentru a rezolva probleme din manuale de clasa întâi și a doua. Probleme incluse de educatorii care construiesc programe școlare pentru elevi ai școlii de masă. Și care, cu fiecare ediție, consideră că gradul de abstractizare al acestor noțiuni trebuie să fie din ce în ce mai complex. De ce? Pentru că nici un educator sau părinte nu susține și nu recunoaște public că acele probleme nu au fost rezolvate exclusiv de către copii, pe baza celor explicate la clasă. Așa cum ar fi firesc. Dar nu. La noi se creează în paralel o realitate falsă – aceea că dacă aceste probleme au fost declarate „rezolvate” la clasă, atunci copilul chiar e capabil să le înțeleagă și să le facă singur. Nimic mai fals. Iar zelul părinților care subscriu zilnic la această absurditate este de nestăvilit. „Cum să nu ajutăm copilul la teme, nu vezi că nu poate?”, „ Fără să se gândească vreun moment că ei sunt primii care consimt la îngreunarea artificială a programelor școlare. De care apoi tot ei se plâng - că sunt greoaie, stufoase, că îi depășesc. Pe ei, ca adulți, ce să mai zic de elevi?! Aceștia din urmă rămân total pe dinafară în „logica” asta ciudată a părinților care se transformă de bunăvoie și nesiliți de nimeni în sclavii temelor pentru acasă. În logica asta am declarat embargo temelor de acasă. Încet-încet, câr-mâr, scrâșnind din dinți și de o parte și de alta, temele au intrat în rutina zilnică și au rămas responsabilitatea ei, inclusiv cea a planificării timpului. Am avut noroc și de învățători și profesori care nu au exagerat cu volumul de teme care pe alții îi terorizează. În limite decente, cum v-am spus. Am preferat ca timpul alocat temelor „împreună” să îl dedicăm ieșirilor în parc, în natură, la muzee, teatre, spectacole, vizite la prieteni.

Când am rezolvat cu temele pentru acasă, a început să adie tot mai des nevoia de meditații. Cam de prin clasa a V-a, când copiii au mai mulți profesori, mai multe materii, când părinții „simt” că trebuie suplimentat cu noi proptele. Mintea mea deja începea să facă calcule – număr de ore necesare, frecvență, costuri pe oră/pe ședință, pe lună, pe an, înmulțit cu patru – nuuu. Exclus. Nu vedeam cum. Trebuia să le evit cumva. Recunosc, deși începusem să prind ceva curaj după povestea cu autonomia în rezolvarea temelor, m-am clătinat văzând ce planuri de meditații făceau cei din jur pentru copiii lor. Cu bursa meditațiilor – care e cel mai bun, care are cei mai mulți absolvenți cu 10, care garantează pentru mate-info – cu mercurialul onorariilor cuvenite, sincronizat orar, dus-adus copilul de la meditații (nu era online pe atunci) – cu întrebări șoptite pe la ședințe cu părinții sau pe grupuri de whatsapp. Părea că toți părinții se înregimentează disciplinat, fără drept de apel, în acest sistem de învățământ paralel, perfect reglat și statutat în regulile lui nescrise. În București, mai ales, dacă nu faci meditații, nu exiști. Nici ca părinte, nici ca elev. Ține deja de statutul social. E o presiune uriașă pe părinți și pe copii. Temele de discuție în diverse grupuri sociale – familie, prieteni, colegi – se învârt în jurul acestui „must have”. Dacă încerci să protestezi, să argumentezi, ești dus cu pluta. „doar nu o să vrei să schimbi tu sistemul acum”, „așa se face, așa facem”, „te joci cu destinul copilului”, „bagă-ți mințile-n cap și du fata la meditații, că nu se poate fără”, „sunteți într-a opta și nu ați început meditațiile încă?!”

Recunosc – mi-a fost frică. „Dacă au dreptate? Dacă chiar nu se poate fără? Cum o scot la capăt? Recunosc – m-am simțit copleșită. Toată lumea știa rețeta succesului școlar, numai eu eram defectă și simțeam că nu e ceea ce trebuie. Că nu e doar o chestiune de bani, ci de ceva ce ține de motivația de a învăța și de a reuși prin propriile forțe. Atunci l-am contactat pe profesorul Florian Colceag și am mers la dumnealui cu ambii copii. Mi-a povestit despre stiluri de învățare diferite, despre psihologia copilului, despre cu totul alți parametri pe care să îi urmăresc. Am contactat un specialist în consiliere vocațională și am aflat multe informații noi despre copiii mei. I-am văzut altfel, prin individualitatea lor și nu prin felul în care sistemul actual de educație vrea să îi aducă la același nivel. Am lucrat în echipa INACO (Inițiativa pentru Competitivitate) la Ghidul Meseriilor Viitorului și am avut altă perspectivă asupra (mega)competențelor de învățare și a aptitudinilor care te fac potrivit pentru o profesie sau alta. Am aflat despre studiile referitoare la generația NEET (Not in Education Employment and Training), care demonstrează că exagerăm cu susținerea din viața copilului devenit apoi un adult neimplicat, plictisit, care cedează la prima greutate apărută în viața lui. La prima problemă nerezolvabilă, părinții preiau sarcina sau o delegă meditatorului. Și ce copil ar refuza să i se ia responsabilitatea de elev atâta vreme cât e mai comod pentru el?

Când ai zilnic ajutoare, cum să te mai zbați să obții ceva, cum să te mai străduiești să depășești o limită, un obstacol, o încercare, cum să mai ai sau să îți cultivi ambiția aceea de a vrea tu să găsești soluția? Am mai spus și în alte rânduri - preluarea sarcinilor elevului nu face altceva decât să atrofieze capacitatea și dorința firească pentru studiu individual, o capacitate pe cale de dispariție. Așa se transformă mai târziu în „fulgii de nea”, topiți de prea mult ținut pe palme, de prea multă protecție, toate cu cele mai bune intenții, firește, doar nimeni nu vrea răul copilului său.

Să îi încurajezi să facă lucrurile până la capăt, prin propriile puteri, să simtă bucuria de a fi rezolvat o problemă grea, o sarcină care părea că îi depășește, să le cultivi plăcerea de a căuta, de a explora, de a se documenta, de a se consulta cu altcineva, de a se „lua la trântă” mai apoi cu greutățile jobului, ale vieții în general. Asta înțeleg eu prin leadership la firul ierbii. Nu cel pe care îl studiezi la școlile de business, ci cel cu care vii de acasă, de la școala timpurie. Așa că m-am legat precum Ulise de catarg și nu am mai cedat presiunilor interne și externe legate de meditații.

Da, știu, depinde și de firea copilului, și de educatorii cu care lucrează (a avut noroc de profesori responsabili de la care puteai pleca cu lecția învățată din clasă). Mi-a fost teamă să nu clacheze de propria ei frică de a fi „altfel”, iar în momentul când la finalul primului semestru din clasa a VIII-a mi-a spus că toți colegii ei vorbesc doar despre meditații, iar ea se simte „proasta clasei”, am zis să facem niște testări și meditații individuale care să o verifice și să îi redea încrederea în sine. A reușit printre primii la Științele Naturii, la colegiul pe care și l-a dorit și e bucuroasă că e împreună cu prietena ei dintotdeauna, de la grădiniță, cu care se consultă mereu în toate.

Morala poveștii – am pornit de la o imensă vulnerabilitate pe care multă vreme am considerat-o un handicap pentru mine și copiii mei. Am reușit să o transform într-o vulner-abilitate și să îi dau un sens pozitiv, de creștere, de transformare, de ieșire din victimizare. Experiența asta ne-a îmbogățit, chiar dacă financiar suntem tot pe linia de plutire. E acea putere a vulnerabilității sau cum i se mai spune acum – lămâile pe care ți le dă viața ca tu să îți faci limonadă – ori mai neaoșul „să faci din rahat bici și să mai și plesnească”. Alții ar putea spune că e doar povestea vulpii care, neajungând la struguri, a zis că sunt acri… M-am bucurat când, după postarea de pe pagina de Facebook, mai mulți părinți mi-au scris că fac la fel, de aceea cred că poate e momentul să unim toate aceste insule de normalitate.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "că învață pe de rost, că așa i se cere" - care profesor, mai exact i-a cerut asta? Chiar sunt curios, ce materia preda respectivul sau respectiva, si cand i-a spus "invata copile, pe de rost, nu conteaza ce intelegi?"

    "Cât despre matematică, tabula rasa pentru mine. " - pe bune?? Vorbim de matematica de liceu, cumva? Sa zicem ca pe acolo ar mai incepe niste subiecte mai greute pe la liceele de profil real.

    "Probleme incluse de educatorii care construiesc programe școlare pentru elevi ai școlii de masă." - sutneti sigura ca autorii de manuale participa la crearea programelor scolare? Si mai precis, autorii manualelor folosite la clasa de copiii dvs.? Un manual si o programa scolara sunt lucruri cu totul diferite.

    "sunt primii care consimt la îngreunarea artificială a programelor școlare." - dvs. ati citit programele scolare din ultimii ani? Sunt niste documente, le gasiti in format pdf pe site-urile inspectoratelor scolare, daca nu ma insel. Nu de alta, dar cu exceptia introducerii clasei 0 (o greseala dupa parerea mea, dar ma rog...) nu sunt diferente semnificative intre programele de azi si cele de la inceputul anilor 2000.

    "Recunosc – mi-a fost frică. „Dacă au dreptate? Dacă chiar nu se poate fără? " - se poate fara, chiar lejer. Daca e vorba de testare nationala/bac, uitati-va peste niste subiecte, NU e nevoie de meditatii pentru asa ceva, sunt absolut banale. Inertia asta stupida pe care o descrieti este exact asta: stupida. Presiune de grup si nimic mai mult.

    "vulner-abilitate" - ew, nu. Pur si simplu nu.

    "sistemul actual de educație vrea să îi aducă la același nivel." - pardon? De unde si pana unde ideea asta? Materii diferite, note diferite, licee cu profiluri diferite. Evident ca nu sunt toti la acelasi nivel la toate materiile, nici nu se vrea si nici nu se impune asta. Sunt tratati sau ar trebui tratati toti in mod egal, ca doar vrem egalitate de sanse, nu?

    "generația NEET" - ma indoiesc profund ca e vorba de o "generatie". Cred ca e vorba cel mult de cateva cazuri particulare. Discutia despre subiectul asta e de actualitate in Japonia, unde nu cred nici ca atitudinea parintilor, nici modul in care sunt facute/tratate meditatiile coincide cu modul in care se desfasoare lucrurile astea in Romania. Nu luati de bun tot ce spune domnul Colceag, ca nu are totdeauna dreptate. Mai verificati si cu alte surse.

    "Asta înțeleg eu prin leadership la firul ierbii. " - nici obsesia asta cu "leadership" nu are prea mult sens. Nu toti au stofa de asa ceva, nu toti vor neaparat sa fie leaderi. Nu inteleg de ce sa insista atat de mult pe ideea asta.

    In mare da, nu e absoluta nevoie de meditatii (s-a si facut un sondaj pe tema asta la un moment dat si nu, majoritatea elevilor NU fac meditatii) si nu e e absoluta nevoie sa stati sa faceti toate temele cu copiii dvs. Un pic de ajutor din cand in cand n-ar fi o mare tragedie, cred. Bafta in continuare!
    • Like 0
  • Eu cred ca e o poveste in mare masura inventata. Temele pentru acasa sunt atat de dificile incat doar 1% dintre copii (adica procentul universal de copii supradotati) le pot rezolva singuri.
    • Like 1
    • @ Tudor Bucur
      Fiica mea si prietena ei reusesc. Si sunt copile de 9, nu 10 si coronita.
      Si cand eram eu in scoala, la fel, majoritatea ne faceam temele singuri. Foarte putini veneam cu tema complet facuta,...si niciun caz la toate materiile. In viata conteaza si efortul, zbaterea singur, nu reusita 100% pe spatele celorlalti.
      • Like 3
  • Mă bucur că ați reușit să intrați în normalitate și mai ales că aveți încredere în copii dumneavoastră.
    • Like 3
  • Aveti perfecta dreptate: nu e firesc să avem o scoala paralelă. Sunt multe cauze ale acestui fapt, atât din grădina părinților, cat si din cea a invatatorilor/profesorilor, cat si din cea a sistemului de educație de la noi. Vom încerca și noi metoda dvs., deja am inceput, dar nu stiu daca vom reuși...sper sa nu fie presiunile prea mari. Felicitări pentru verticalitatea poziției dvs.!
    • Like 1


Îți recomandăm

sound-bars icon