Ce soluție am găsit când fata mea a venit și mi-a spus că toți colegii vorbesc doar despre meditații, iar ea se simte „proasta clasei”

Foto: Inquam Photos

Acum 10 ani, treceam printr-un divorț care avea să mă lase într-un haos financiar și emoțional, așa cum sunt mai toate divorțurile pe lumea asta. Copiii mei aveau la vremea respectivă 5 și 3 ani, și toate planurile mele de educație timpurie „ca la carte” s-au dus pe apa sâmbetei. Grădinița privată cu programe de dezvoltare personală devenea un moft în multitudinea de necesități stringente, așa că grădinița de stat aproape de casă a fost cea mai potrivită soluție. Proximitatea a fost ulterior o condiție obligatorie în alegerea școlii, astfel încât copiii să ajungă ușor, fără mijloace de transport, însoțiți de bunici, iar de la 10-12 ani să poată merge singuri. De voie, de nevoie, au exersat autonomia și responsabilitatea ce decurgeau din toate aceste condiții, în aparență nefavorabile. 

Au urmat anii de școală primară, la școala din cartierul nostru, fără „fițe și figuri”, decentă pentru ceea ce credeam eu că e valoros într-o școală și fără exagerări la capitolul „fondul clasei” și „cadouri pentru profesori”. Am evaluat resursele de timp, financiare și relaționale și am decis realist că parcursul educațional nu poate fi decât unul la stat. Cumva ne mai echilibraserăm emoțional, profesional și social nu fuseseră turbulențe de nici un fel, doar că timpul și banii rămăseseră deficitari. Mereu îmi mai luam ceva de lucru în plus ca să mai completăm la buget. Iar părinții mei au fost de un real ajutor în treburile administrative.

Încă dinaintea intrării în școală, prieteni sau cunoștințe mă avertizau „lasă că vedeți voi când încep lecțiile pentru acasă”, „noi facem lecții până seara târziu”, „al meu nici nu se apucă de teme până nu ajung eu acasă, ca să lucrez cu el”, „eu, cum vin de la serviciu, las totul și ne apucăm de teme”; vedeam în jurul meu mulți părinți (auto)sclavagizați de temele pentru acasă – oameni cu job-uri mai mult sau mai puțin solicitante care seară de seară, weekend de weekend stăteau în coasta copilului, nervoși, obosiți, surmenați. Îi auzeam „avem teme multe, „avem teme grele”, „nu mai facem față” – am întrebat în câteva rânduri nedumerită „dar de ce aveți?”, „de ce voi și nu el – copilul, elevul adică?” Replica era „Păi, tu pe ce lume trăiești? Așa face un părinte responsabil, nu poți să îl lași așa, de izbeliște”. Știam că lucrurile sunt anapoda, știam de la prieteni părinți care locuiau în alte țări că nu asta e normalitatea, știam din cărți, de la specialiști în educație că nu așa e normal, știam din propria experiență de elev (dar am zis să nu invoc acel „pe vremea mea”), însă orice aș fi spus altfel decât ei pe tema asta, eram privită cu reținere, neîncredere și probabil că în absență eram judecată ca fiind un părinte căruia nu îi pasă de educația copilului, și mamă singură pe deasupra - „săraca, nu știe ce vorbește, nu știe ce o așteaptă”.

Când au început primele teme cu fiica mea, normal că au început și primele poticneli, și primele scâncete, și primele reproșuri („da’ mama lu’ cutărică de ce face temele cu el”, „da’ tu de ce nu stai cu mine să mă ajuți” și altele în același registru văicăritor). I-am spus de fiecare dată că temele sunt doar ale copiilor și face exact atât cât știe și cât poate de una singură. Mă mai întreba una-alta și fie o ghidam să caute în altă parte (am înnebunit-o cu dicționarul), fie îi făceam câte o sugestie de altă abordare sau o mai întrebam ce a înțeles dintr-o lecție sau alta. Mă exaspera când o vedeam că învață pe de rost, că așa i se cere, o mai întrebam ce înseamnă un cuvânt sau altul, și dacă iar o prindeam cu papagalul, o trimiteam la dicționar și la repovestit. Cât despre matematică, tabula rasa pentru mine. 

Mulți părinți își aduc aminte de temele acelea la care orice elev de clasa întâi, cu un IQ mediu, se blochează. Din acelea cu „câte picioare de rațe, porci, gâște sunt într-o curte” sau „cât din dublul unei sume care împărțită la descăzutul nu știu care dă triplul numărului la care te-ai gândit inițial”. De vreo două ori am cedat tentației de a sări în ajutor. Și mărturisesc că de fiecare dată am citit enunțurile de 2-3 ori ca să le înțeleg eu, apoi să le pun pe hârtie într-o formă algebrică, evident, că altfel nu știam. Știindu-mă mai nepricepută, am apelat la varianta „sună un prieten” – în cazul de față, doi veri ai mei, unul profesor de fizică-chimie, alta învățătoare cu zeci de ani de experiență. Și telefonic, trei adulți am imaginat un model rezolvabil pentru o problemă de clasa întâi. Pe care ar fi trebuit apoi să o explicăm copilului. 

La un moment dat, mi-am dat seama de ridicolul și nefirescul situației – trei adulți educați fac o clacă telefonică pentru a rezolva probleme din manuale de clasa întâi și a doua. Probleme incluse de educatorii care construiesc programe școlare pentru elevi ai școlii de masă. Și care, cu fiecare ediție, consideră că gradul de abstractizare al acestor noțiuni trebuie să fie din ce în ce mai complex. De ce? Pentru că nici un educator sau părinte nu susține și nu recunoaște public că acele probleme nu au fost rezolvate exclusiv de către copii, pe baza celor explicate la clasă. Așa cum ar fi firesc. Dar nu. La noi se creează în paralel o realitate falsă – aceea că dacă aceste probleme au fost declarate „rezolvate” la clasă, atunci copilul chiar e capabil să le înțeleagă și să le facă singur. Nimic mai fals. Iar zelul părinților care subscriu zilnic la această absurditate este de nestăvilit. „Cum să nu ajutăm copilul la teme, nu vezi că nu poate?”, „ Fără să se gândească vreun moment că ei sunt primii care consimt la îngreunarea artificială a programelor școlare. De care apoi tot ei se plâng - că sunt greoaie, stufoase, că îi depășesc. Pe ei, ca adulți, ce să mai zic de elevi?! Aceștia din urmă rămân total pe dinafară în „logica” asta ciudată a părinților care se transformă de bunăvoie și nesiliți de nimeni în sclavii temelor pentru acasă. În logica asta am declarat embargo temelor de acasă. Încet-încet, câr-mâr, scrâșnind din dinți și de o parte și de alta, temele au intrat în rutina zilnică și au rămas responsabilitatea ei, inclusiv cea a planificării timpului. Am avut noroc și de învățători și profesori care nu au exagerat cu volumul de teme care pe alții îi terorizează. În limite decente, cum v-am spus. Am preferat ca timpul alocat temelor „împreună” să îl dedicăm ieșirilor în parc, în natură, la muzee, teatre, spectacole, vizite la prieteni.

Când am rezolvat cu temele pentru acasă, a început să adie tot mai des nevoia de meditații. Cam de prin clasa a V-a, când copiii au mai mulți profesori, mai multe materii, când părinții „simt” că trebuie suplimentat cu noi proptele. Mintea mea deja începea să facă calcule – număr de ore necesare, frecvență, costuri pe oră/pe ședință, pe lună, pe an, înmulțit cu patru – nuuu. Exclus. Nu vedeam cum. Trebuia să le evit cumva. Recunosc, deși începusem să prind ceva curaj după povestea cu autonomia în rezolvarea temelor, m-am clătinat văzând ce planuri de meditații făceau cei din jur pentru copiii lor. Cu bursa meditațiilor – care e cel mai bun, care are cei mai mulți absolvenți cu 10, care garantează pentru mate-info – cu mercurialul onorariilor cuvenite, sincronizat orar, dus-adus copilul de la meditații (nu era online pe atunci) – cu întrebări șoptite pe la ședințe cu părinții sau pe grupuri de whatsapp. Părea că toți părinții se înregimentează disciplinat, fără drept de apel, în acest sistem de învățământ paralel, perfect reglat și statutat în regulile lui nescrise. În București, mai ales, dacă nu faci meditații, nu exiști. Nici ca părinte, nici ca elev. Ține deja de statutul social. E o presiune uriașă pe părinți și pe copii. Temele de discuție în diverse grupuri sociale – familie, prieteni, colegi – se învârt în jurul acestui „must have”. Dacă încerci să protestezi, să argumentezi, ești dus cu pluta. „doar nu o să vrei să schimbi tu sistemul acum”, „așa se face, așa facem”, „te joci cu destinul copilului”, „bagă-ți mințile-n cap și du fata la meditații, că nu se poate fără”, „sunteți într-a opta și nu ați început meditațiile încă?!”

Recunosc – mi-a fost frică. „Dacă au dreptate? Dacă chiar nu se poate fără? Cum o scot la capăt? Recunosc – m-am simțit copleșită. Toată lumea știa rețeta succesului școlar, numai eu eram defectă și simțeam că nu e ceea ce trebuie. Că nu e doar o chestiune de bani, ci de ceva ce ține de motivația de a învăța și de a reuși prin propriile forțe. Atunci l-am contactat pe profesorul Florian Colceag și am mers la dumnealui cu ambii copii. Mi-a povestit despre stiluri de învățare diferite, despre psihologia copilului, despre cu totul alți parametri pe care să îi urmăresc. Am contactat un specialist în consiliere vocațională și am aflat multe informații noi despre copiii mei. I-am văzut altfel, prin individualitatea lor și nu prin felul în care sistemul actual de educație vrea să îi aducă la același nivel. Am lucrat în echipa INACO (Inițiativa pentru Competitivitate) la Ghidul Meseriilor Viitorului și am avut altă perspectivă asupra (mega)competențelor de învățare și a aptitudinilor care te fac potrivit pentru o profesie sau alta. Am aflat despre studiile referitoare la generația NEET (Not in Education Employment and Training), care demonstrează că exagerăm cu susținerea din viața copilului devenit apoi un adult neimplicat, plictisit, care cedează la prima greutate apărută în viața lui. La prima problemă nerezolvabilă, părinții preiau sarcina sau o delegă meditatorului. Și ce copil ar refuza să i se ia responsabilitatea de elev atâta vreme cât e mai comod pentru el?

Când ai zilnic ajutoare, cum să te mai zbați să obții ceva, cum să te mai străduiești să depășești o limită, un obstacol, o încercare, cum să mai ai sau să îți cultivi ambiția aceea de a vrea tu să găsești soluția? Am mai spus și în alte rânduri - preluarea sarcinilor elevului nu face altceva decât să atrofieze capacitatea și dorința firească pentru studiu individual, o capacitate pe cale de dispariție. Așa se transformă mai târziu în „fulgii de nea”, topiți de prea mult ținut pe palme, de prea multă protecție, toate cu cele mai bune intenții, firește, doar nimeni nu vrea răul copilului său.

Să îi încurajezi să facă lucrurile până la capăt, prin propriile puteri, să simtă bucuria de a fi rezolvat o problemă grea, o sarcină care părea că îi depășește, să le cultivi plăcerea de a căuta, de a explora, de a se documenta, de a se consulta cu altcineva, de a se „lua la trântă” mai apoi cu greutățile jobului, ale vieții în general. Asta înțeleg eu prin leadership la firul ierbii. Nu cel pe care îl studiezi la școlile de business, ci cel cu care vii de acasă, de la școala timpurie. Așa că m-am legat precum Ulise de catarg și nu am mai cedat presiunilor interne și externe legate de meditații.

Da, știu, depinde și de firea copilului, și de educatorii cu care lucrează (a avut noroc de profesori responsabili de la care puteai pleca cu lecția învățată din clasă). Mi-a fost teamă să nu clacheze de propria ei frică de a fi „altfel”, iar în momentul când la finalul primului semestru din clasa a VIII-a mi-a spus că toți colegii ei vorbesc doar despre meditații, iar ea se simte „proasta clasei”, am zis să facem niște testări și meditații individuale care să o verifice și să îi redea încrederea în sine. A reușit printre primii la Științele Naturii, la colegiul pe care și l-a dorit și e bucuroasă că e împreună cu prietena ei dintotdeauna, de la grădiniță, cu care se consultă mereu în toate.

Morala poveștii – am pornit de la o imensă vulnerabilitate pe care multă vreme am considerat-o un handicap pentru mine și copiii mei. Am reușit să o transform într-o vulner-abilitate și să îi dau un sens pozitiv, de creștere, de transformare, de ieșire din victimizare. Experiența asta ne-a îmbogățit, chiar dacă financiar suntem tot pe linia de plutire. E acea putere a vulnerabilității sau cum i se mai spune acum – lămâile pe care ți le dă viața ca tu să îți faci limonadă – ori mai neaoșul „să faci din rahat bici și să mai și plesnească”. Alții ar putea spune că e doar povestea vulpii care, neajungând la struguri, a zis că sunt acri… M-am bucurat când, după postarea de pe pagina de Facebook, mai mulți părinți mi-au scris că fac la fel, de aceea cred că poate e momentul să unim toate aceste insule de normalitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp