Ne transformăm copiii în „fulgi de nea”, care se topesc ținuți pe palmă. Dacă îi scutim de toate acele responsabilități care le cultivă autonomia, nu ne putem aștepta să fie lideri

Foto: Profimedia Images

Septembrie 2024. Final de vacanță școlară la un prestigios liceu dintr-un mare oraș al țării. Aici se organizează ateliere de vară pentru copiii dornici să-și petreacă timpul liber învățând lucruri noi. Educatori atenți, preocupați să le ofere pauze de fructe care să-i țină departe de snacksuri nesănătoase. O doamnă profesoară, mirată de faptul că fructele rămân în mare proporție neconsumate, îi întreabă pe copii de ce nu mănâncă portocale. „Pentru că nu știm să le curățăm”, recunosc sincer câțiva copii. Binevoitoare, doamna se oferă să le arate cum se desface coaja portocalei și o dă mai departe unui elev care mușcă din ea ca dintr-un măr, cu toată zeama prelingându-se. Nu știe că portocala se desface în felii și apoi se mănâncă. De asta fructele rămâneau de multe ori neatinse. 

Ați fi tentați să spuneți că „bieții copii, n-au avut în viața lor parte de portocale...” Dar vorbim de copii care vin la ateliere de vară, aduși de părinți care și le pot permite. Copii dintr-un mare oraș al țării pentru care portocalele nu mai reprezintă de mult o delicatesă exotică greu de procurat. Se găsesc în orice supermarket, iar prețul nu e deloc unul prohibitiv.

Deci nu e vorba despre sărăcie. Ei sunt copiii care nu mai știu cum se mănâncă o protocală pentru că în viața lor întotdeauna a fost cineva care le-a dat „mură-n gură”. Părinți, bunici, bone care mereu le-au curățat și feliat fructele. Care au uitat că asta e un lucru firesc până la o anumită vârstă, după care, dacă îl continui, devine nociv. Și se întoarce împotriva acelui copil care crește mare și mereu va aștepta ca altcineva să facă asta în locul lui. Și care ajunge un tânăr infantilizat, lipsit de una dintre cele mai importante competențe de viață și de învățare – autonomia.

Atât de esențială este această capacitate de a te descurca singur, încât experții din educație o consideră o „meta-competență de învățare”.

Dar pe care, din păcate, părinții uită să le-o cultive de mici copiilor. Cu cele mai bune intenții, desigur, din nevoia de a-i proteja, de a-i feri de pericole, de a le oferi condiții mult mai bune decât cele în care au crescut ei. E o dorință firească, face parte din progresul societății. Doar că de aici și până la hiper protecție e un singur pas. Copiii s-au obișnuit să primească tot ce își doresc. Cât mai repede și cu cât mai puțin efort.

Cum să nu se plictisească și să nu se blazeze înainte de a ajunge adolescenți?! Pentru că nu au toleranța la frustrare care să îi ambiționeze, să îi motiveze, să caute soluții, nu să le vină rezolvările de-a gata.

E o vorbă care spune, parafrazez, vremurile grele cresc oameni puternici; oamenii puternici creează vremuri cu un trai mai bun; traiul prea bun generează oameni slabi, oamenii slabi creează vremuri grele. E un cerc vicios pe care tot noi adulții îl întreținem fără să ne dăm seama, exact prin felul în care ne creștem copiii, lipsindu-i de autonomie, de capacitatea de a fi responsabili.

Autonomia creează responsabilitate, discernământ. De aici și toate acele life skills (competențe de viață) care vor deveni singurul lucru sigur într-o lume zgîlțâită de atâtea turbulențe – sanitare, economice, climatice, geopolitice, financiare. 

Încurajați-i de mici să facă singuri lucruri potrivite vârstei – de la a avea grijă de frați, verișori mai mici (așa se învață grija și capacitatea de a-ți păsa de aproapele tău), de a avea grijă de un animal de companie sau de cele din gospodăria bunicilor, de a ști să îți faci ordine în propria cameră (vezi cartea generalului McRaven – „Fă-ți patul!”), de a gestiona mici bugete cu cheltuieli personale, de a ști care sunt cheltuielile și responsabilitățile într-o casă, de a face mici cumpărături la un magazin de proximitate, de a-și putea încălzi mâncarea sau. când sunt mai mari, chiar de a găti mici gustări rapide când sunt singuri acasă. De a ști să folosească mijloacele de transport în comun în drum spre școală, clubul de sport, petreceri cu prieteni etc. De a se orienta în natură, de a participa în tabere de explorare montană, de orientare în natură, nu în tabere la hoteluri de 4 stele, ca să stea în continuare pe telefoane.

Din teama de a păți ceva sau pentru  a le ușura existența, îi scutim de toate aceste responsabilități care le cultivă autonomia, capacitatea de a se descurca singuri în ceea ce au de făcut.

Nu le putem cere să fie lideri, să conducă echipe, să fie responsabili în jobul lor când nu au fost antrenați pentru asta.

Din autonomie vine și disciplina autoimpusă și adaptabilitatea. Și creativitatea – care vine din exercițiul permanent al lui „cum fac eu lucrurile altfel” sau ce am de făcut atunci când îmi lipsește cutare sau cutare lucru? Dar pentru asta, noi ca adulți trebuie să le acordăm spațiul de a se manifesta liber, de a experimenta și de a greși. Este și o expresie - „generația fulgilor de nea” – cei care se topesc de prea multa căldură a palmelor pe care îi ținem. Generația NEET, adică „not in education, employment or training” – nu sunt la școală, nu sunt angajați, nu sunt în vreo formă de training.

Suntem campioni la acest capitol, în UE, cu un procent de 19,3% tineri lipsiți de motivația de a munci și de a învăța. 1 din 5.

Cu ei ne întâlnim în companii sau afaceri, de ei povestesc antreprenorii și recrutorii care nu mai știu cum să-i aducă pe piața muncii sau să-i rețină în echipe. Cu ei ne întâlnim acasă, în propriile familii și ne plângem că nu ne mai înțelegem cu ei.

Și nu pot să nu remarc faptul că nu putem da vina la nesfârșit pe școală, profesori, minister, guvern. Până la urmă părinții sunt primii educatori ai copiilor.

Suntem responsabili de atitudinea în care îi creștem. Iar educația „cu proptele” nu îi ajută deloc, ba chiar le face un imens deserviciu. Le atrofiază simțul de lider și îi transformă în „fulgi de nea” care se topesc ținuți pe palmă. Sau „nătăfleții” care așteaptă să le pice în gură „para mălăiață”. Sau portocala gata feliată întotdeauna de altcineva.

Cu una dintre cele mai evidente ponoase ale lipsei de autonomie în rândul copiilor ne confruntăm la fiecare început de an școlar, când se declanșează traficul nebun din marile orașe. Cu elevi duși și aduși de colo-colo, pentru că atunci când sunt mici, nu merg la școala de proximitate, iar când sunt mai mari, nu folosesc mijloacele de transport în comun. E o realitate pe care tot noi, părinții hiperprotectori, o întreținem și o blamăm. A devenit virală fotografia cu campionul David Popovici așteptând într-o stație de autobuz cu rucsacul în spate să meargă la antrenament. Nu știu câți au învățat ceva din cât de mult a contat pentru acest tânăr exercițiul autonomiei. Și cât de mult i-a influențat performanța și felul de a fi. Din felul în care iar s-a sufocat traficul odată cu începerea școlii, mi se pare că s-a uitat repede.

Mai am o poveste dulce-amară despre efectul lipsei de autonomie asupra tinerilor. Un grup de adolescenți din București pleacă într-o excursie cu autocarul. Acesta se defectează și trage pe dreapta să fie reparat, dar intervenția durează. Mama unui copil sună și întreabă ce fac, pe unde sunt, lucruri obișnuite. Distras, nervos, puștiul de 16 ani îi răspunde că stau pe loc din cauză că autocarul e defect. Panicată, mama îl întreabă unde se află. „Lângă o apă, habar n-am…”, răspunde evaziv băiatul, la care femeia își face tot felul de scenarii, îi cere share location și vine să verifice situația. „Apa” era Dâmbovița, iar locul era undeva lângă parcul Izvor, în plin centrul Bucureștiului… Deși locuia în Capitală, adolescentul nu avea nici un fel de repere de bază din centrul orașului în care trăia și în care nu știa să se orienteze.

Toți ne plângem de aceste generații inadaptate, fără să realizăm că sunt, de fapt, și produsul nostru, al părinților nerealiști. Iar self-leadershipul nu se construiește cu copii cărora le dăm „mură-n gură”.

De unde vin toate aceste neajunsuri și atitudini care ne dau de furcă?

Închidem școala la fiecare ninsoare, în ierni oricum mult prea calde și prea blânde, în dorința de a-i proteja de toate încercările, căderile, eșecurile, fără să ne dăm seama că le luăm din imunitate, din capacitatea de reziliență. Din imunizarea și călirea făcute în copilărie copiii noștri își vor extrage mai târziu (re)sursele de reziliență de care au nevoie să supraviețuiască încercărilor vieții. Da, evident, vrem o viață mai bună pentru ei, dar asta nu înseamnă să îi ținem departe de orice rafală de vânt ori ploaie, de toate responsabilitățile lor firești de școlari, de tineri care vor să-și construiască o carieră, o lume în care să le placă să trăiască.

Mi se pare ridicol că tocmai noi, cei care avem mai mult ca oricând acces la surse de informație de parenting, dăm greș tocmai în a ne crește copiii în spirit de lider. Iar cocoloșirea fără discernământ a copiilor este unul dintre domeniile în care părinții exagerează. Nejustificat de mult. Dacă pe bunici îi mai înțeleg, că nu au avut în tinerețea lor nici cărți, nici emisiuni ori seminarii de parenting, pe noi – cei branșați la toate informațiile de pe lume – nu.

Poate că sună brutal, dar orice părinte responsabil ar trebui să se întrebe, măcar pentru sine, „dacă eu mâine nu mai sunt, ce valori am sădit în copilul meu astfel încât să știe să se descurce în viață?” Și cu siguranță nu mă refer la valorile materiale, care au și ele rostul lor, ci la cele care să îi ajute să navigheze în oceanul plin de turbulențe și incertitudini al vieții.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp