Raluca Hatmanu

Eram la vârsta la care bătrânețea nu avea niciun contur, ca în zorii lăptoși ai zilei, când încă nu se disting formele din jur. Nu era nici măcar un cuvânt în vocabularul meu. Cum nu era nici “tată”... Stăteam cuminte pe genunchii ciolănoși ai bunicului și repetam după el: “Tatăl nostru care ești în Ceruri...” Bunicul nu știa să citească. Făcuse doar clasele primare, iar pe a patra o tot repetase până primise ordin să plece în armata. În școală se împrietenise doar cu majusculele, iar ani mai târziu, când abandonam ziare sau cărți pe masa de sub părul din curte, dibuia doar prima literă din titlul unei știri; în rest, privea literele cu uimire. Însă, așa cum orbii reușesc să se descurce în beznă ascuțindu-și auzul, el își antrenase memoria. Știa sute de povestiri, anecdote, pasaje din Biblie, rugăciuni. Nu le culesese din cărți, ci se hrănise din ceea ce auzise în jur, așa cum erau și pildele pe care i le dădea “doctorul de suflete” la care trăgea în fiecare toamnă târzie, când de crengile pomilor nu se mai ținea nicio frunză îngălbenită. Foto: MoiraM / Alamy / Alamy / Profimedia

Gara din Shanghai este intimidantă. E întinsă pe câteva niveluri, cu porți de îmbarcare asemeni celor de la aeroport, cu zone de security-check și verificarea actelor, o practică des întâlnită în China. De la ultimul etaj, unde se află food-court-ul, miile de oameni arată de parcă ar fi într-o cușcă uriașă. Cară bagaje mari, mici, aleargă, se îngrămădesc la porți sau în fața fast-food-urilor cu sandvișuri cu pâine dulce și sos picant. Ca străin, e locul în care te simți cel mai departe de casă. Clipești des, tragi aer în piept și cauți panoul pe care e afișat trenul tău. Deși e scris și în engleză, senzația că ești rătăcit stăruie mult timp după ce ai găsit poarta la care te pui să aștepți îmbarcarea. Foto: Raluca Hatmanu/Arhivă Personală