„Go West!" Am fost și am văzut cum arată Nepal, țara din care România importă cei mai mulți angajați străini

Foto: Raluca Hatmanu/Arhivă personală

Îi vedem zilnic. Ne intersectăm cu ei în trafic; așteaptă la semafor pe bicicletă, la 40 de grade. Ne aduc prânzul la birou sau cina acasă. Livrează pungi de cumpărături când nu avem timp să mergem la supermarket. Stau cocoțați pe schelele de pe șantiere ori cară cutii voluminoase în magazinele de mobile. Ne pregătesc cafeaua în baruri sau fac curățenie în hoteluri. Sunt muncitorii asiatici, cei mai mulți provenind din Nepal, pe care angajatorii din țara noastră îi importă pentru a acoperi deficitul de forță de muncă de la noi. Ce știm despre ei? Cu ce visuri și așteptări vin în România? Cum arată „acasă” pentru ei?

Mulți nepalezi fac eforturi financiare peste posibilitățile lor pentru a ajunge să lucreze într-o țară din Europa pentru că în propria țară fie nu găsesc locuri de muncă, fie sunt plătiți foarte prost. E un exod spre Vest care amintește de valurile de români care plecau spre Italia, Spania sau Germania din cauza condițiilor din țara noastră. La fel ca românii, unii dintre nepalezii care emigrează au trecut prin școli, au diplome de ingineri, profesori sau doctori, dar care nu le garantează locuri de muncă la ei, nici salarii bune. 

Ceața din Namche Bazar

Este duminică dimineața, iar orășelul nepalez Namche Bazar e înghițit de ceață. Poarta de intrare spre Everest a alpiniștilor care pleacă în expediții spre cel mai înalt vârf al lumii se află la 3.440 metri altitudine. Multe dintre clădirile scunde și colorate ale orașului sunt transformate în spații de cazare, pe străduțele în trepte se află magazinele unor branduri specializate în echipamente de trekking si alpinism, cu produse la suprapreț, restaurante și cafenele. În vârful sezonului turistic, adică lunile octombrie-noiembrie, Namche e tranzitat zilnic de peste 2000 de vizitatori, care se bucură de un duș cald, un espresso adevărat și o masă gătită înainte de condițiile drastice din timpul ascensiunii. În restul timpului, aproximativ 1600 de oameni locuiesc aici, în coasta Everestului.

Din cauza ploii de la finalul musonului, străduțele sunt ude și alunecoase și doar sporadic animate de câte o apariție. Cel mai adesea, porteri, care cară în spate provizii pentru afacerile locale. Drumul ce leagă Namche de cel mai apropiat oraș cu aeroport, Lukla, poate fi parcurs doar pe jos. Un traseu de 20 kilometri prin păduri, pe poteci abrupte și peste poduri suspendate deasupra râului învolburat Khumbu, care, în timpul musonului, creează probleme satelor de șerpași. Cel mai lung pod, Hillary Bridge, e numit astfel în onoarea lui Sir Edmund Hillary, primul om care a reușit să cucerească vârful Everest în 1953 și care, ulterior, și-a dedicat viața derulării unor proiecte umanitare pentru șerpași. Porterii sunt învățați de mici să ducă greutăți pe distanțe lungi. Pot căra în spate și 150 de kilograme, iar pentru mulți e singura sursă de venit. Pentru transportul unui kilogram, un porter primește de la 75 de rupii, adică 2,5 lei. 

E liniște în Namche Bazar. Ploaia a amorțit chiar și ciocăniturile de pe șantierele din oraș, care se pregătește de un nou sezon turistic. La prânz, prin ceața deasă, se aud doar glasurile și aplauzele unor copii. În ciuda ploii mocănești, în curtea școlii din Namche, elevii sunt afară, pe terenul de sport, unde, sub supravegherea unui profesor, execută pe rând sărituri peste prăjină. Sunt bucuroși să aibă spectatori străini și se lasă pozați. Băieții își dau coate în fața camerei, iar fetele chicotesc timid. Sunt îmbrăcați în uniforme: pantaloni călcați, pulovere verzi en coeur, cămăși albe și cravate. Aproape toate fetele au codițe împletite. Sunt elevi de gimnaziu, iar ora de sport e ultima din programul zilei. 

În Nepal, singura zi liberă atât pentru școli, cât și pentru angajați este sâmbăta. După ce se aude fluierul final, copiii aleargă și-și înhață ghiozdanele, se adăpostesc câte doi-trei sub aceeași umbrelă și pornesc spre case. Cei foarte mici sunt așteptați de câte o mamă cu umbrela desfăcută. Himalaya Basic School rămâne descuiată, cu ușile sălilor de clasă larg deschise, lăsând la vedere scăunele colorate, așezate în semicerc, măsuțe joase, planșe cu desene și alfabetul latin pe pereți și mesaje în engleză: „How are you? I'm happy”. Școala din Namche a fost ridicată cu sprijinul financiar al unei organizații internaționale. Ca multe altele, de altfel.

Dreptul la educație în Nepal

În Nepal, dreptul la educație este gratuit și obligatoriu până în clasa a VIII-a. Ba mai mult, Constituția îi obligă pe părinți să-și trimită copiii la școală, care încep ciclul primar la cinci ani. Acest lucru înseamnă că nepalezii nu trebuie să plătească nicio rupie pentru taxe școlare în sistemul public de învățământ. Însă, diploma primită la final e doar o hârtie bună de aruncat la coș, spune Barahi, un bărbat de 43 de ani, care are o afacere în Pokhara, oraș aflat pe ruta turiștilor care vor să urce pe Anapurna (8.091 metri). 

Barahi ține un salon de masaj și o frizerie, în care clientela este formată mai ales din turiști străini. Mama lui, o bătrână în rochie roșie tradițională, își petrece zilele ghemuită pe scaunul din fața salonului și îi invită pe turiști să intre în salon, unde Barahi îi preia și le aranjează părul sau barba, după caz, iar soția lui oferă masaje de relaxare sau presopunctură în odăița din spatele frizeriei. 

Din când în când, Barahi îi pune foarfecele în mână și fiului său, dar încă nu are încredere deplină să-l lăse să se ocupe de clienți. Momentan, băiatul, în vârstă de 16 ani, e elev la liceu. Învață la o școală privată, pentru care Barahi plătește lunar 10.000 de rupii, ceea ce echivalează cu salariul minim în Nepal. „Diploma la o școală de stat e gunoi. În Nepal, doar dacă termini o școală privată ai un viitor. Muncesc ca băiatul meu să aibă o șansă în viață”, spune Barahi. 

În Nepal, există două tipuri de școli: cele publice, care sunt finanțate de guvern și, în consecință, fără taxe, și cele private, care sunt non-guvernamentale, unele create de fundații umanitare, altele cu scopul de a face profit din taxe școlare. În acestea din urmă, doar oamenii din înalta clasă își permit să-și trimită copiii la studii. Prin urmare, sistemul public rămâne destinat celor din clasa de jos, oamenilor săraci, care-și trimit copiii la școală doar pentru că îi obligă legea. Mai mult decât atât, calitatea actului educațional în școlile publice este afectat de lipsa materialelor didactice și, uneori, a profesorilor. Aflate mai ales în zonele rurale, multe școli publice nu au nici alte resurse, precum hârtie igienică sau materiale sanitare.

„Fiecare zi este o șansă de a învăța”

Începând cu ora opt dimineața, în fața caselor din satele locuite de șerpași pe traseul de la Namche la Lukla, are loc ritualul pregătirii copiilor pentru școală. Mame sau bunici le împletesc părul fetițelor, în timp ce acestea își perie dinții. Apoi, un adult al familiei ia copilul de mână și, împreună, pornesc spre școală. Copiii mai mari se adună în grupuri de doi-trei și pornesc singuri, chiar dacă școala nu e aproape de casă, iar drumul e peste poduri suspendate și prin păduri.

La intrarea în școala primară Shree Pema Chholing există un panou pe care scrie „Everyday is a chance to learn (Fiecare zi este o șansă de a învăța)” . Înainte de a intra la ore, copiii sunt aliniați în curte la un fel de ceremonie de deschidere a programului. Cântă, aplaudă, numără în engleză, bat la tobe, tropăie pe loc. Abia apoi își ocupă locurile în sălile de clasă, unde își așteaptă profesorii.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, în Nepal nu au existat școli. Copiii învățau acasă, cel mai adesea sub supravegherea unui guru, un beneficiu de care se puteau bucura doar cei care aparțineau castelor superioare, ce își permiteau să plătească un învățat. Abia în 1854 a apărut prima școală publică, destinată tot elitelor. Pentru majoritatea nepalezilor, școala a continuat să rămână inaccesibilă, atât din motive ce țineau de restricțiile de castă, cât și din cauze financiare. 

Lucrurile au început să se schimbe ușor abia după 1951, odată cu instalarea democrației nepaleze. Sistemul educațional a fost creat după model indian, care, la rândul lui, a fost de inspirație britanică. În 1953, când Sir Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay deveneau primii oameni care cucereau Everestul, nivelul de alfabetizare în Nepal era extrem de scăzut. Oficial, existau 10 milioane de locuitori (față de aproape 31 milioane în prezent), din care se estimează că doar cinci procente știau să scrie și să citească. În toată țara existau doar 300 de școli. 

După ascensiunea pe Everest, Hillary și-a dedicat mare parte din viață pentru a-i ajuta pe nepalezi, concentrându-se mai ales pe educație. Datorită fundației sale, prima școală în regiunea Khumbu, locuită de șerpași, a apărut în 1961, iar în următoarele decenii, au fost construite încă 26. În una din aceste școli a învățat și prima femeie nepaleză care a reușit să cucerească Everestul pe versantul din nord: Pemba Doma Sherpa, a cărei statuie se află la intrarea în Namche Bazar, lângă stupa budistă. Tot ea a condus o expediție pe Everest, formată doar din femei nepaleze. Șerpașa a pus bazele unei fundații care susține educația copiilor nepalezi indiferent de casta din care fac parte.

Toate aceste eforturi, multe dintre ele individuale, au avut efecte pozitive: astăzi, rata de alfabetizare a sărit la peste 71%. Însă, în continuare, există probleme privind educația fetelor, pentru că în vreme ce 81% dintre băieți au trecut prin școli, doar 63% dintre fete știu să citească și să scrie. Statistica reflectă faptul că societatea nepaleză, mai ales cea rurală, se bazează tot pe tradiție, care limitează rolul femeilor, chiar și în secolul XXI, la sfera casnică. 

Sunt situații în care familiile fac un efort financiar pentru a-și susține băieții în școli private, care în felul acesta ar avea șanse mai mari să-și găsească un loc de muncă bun; în schimb, fetele din aceeași familie urmează cursurile unor școli publice pentru că părinții nu consideră că e necesar să investească mai mult în educația lor. Nepalezii își pun speranța în băieți, care fac o școală și pot pleca mai departe, în străinătate, de unde să trimită bani acasă. Tradiția pune pe umerii băieților responsabilitatea și povara de a avea grijă de părinți și de surori, inclusiv de a le asigura acestora sumele necesare pentru a se mărita.

În pofida dreptului la educație prevăzut de Constituție, în țara asiatică accesul la educație nu e universal, iar cele mai mici speranțe să se smulgă din sărăcie le au fetele din mediul rural, a căror soartă pare pecetluită încă dinainte de a intra în sistemul educațional. 

Până când toată lumea va înțelege că educația nu înseamnă doar să împletești codițe fetițelor și să le arăți drumul spre școală, probabil lucrurile nu se vor schimba. Educația înseamnă să le oferi tuturor copiilor instrumentele prin care să devină independenți, să evolueze și să-și depășească condiția, pentru că doar astfel pot lua propriile decizii care să ducă la schimbarea societății. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp