Foto: Profimedia Images
Eram la vârsta la care bătrânețea nu avea niciun contur, ca în zorii lăptoși ai zilei, când încă nu se disting formele din jur. Nu era nici măcar un cuvânt în vocabularul meu. Cum nu era nici „Tată”... Stăteam cuminte pe genunchii ciolănoși ai bunicului și repetam după el: „Tatăl nostru care ești în Ceruri...”
Bunicul nu știa să citească. Făcuse doar clasele primare, iar pe a patra o tot repetase până primise ordin să plece în armata. În școală se împrietenise doar cu majusculele, iar ani mai târziu, când abandonam ziare sau cărți pe masa de sub părul din curte, dibuia doar prima literă din titlul unei știri; în rest, privea literele cu uimire.
Însă, așa cum orbii reușesc să se descurce în beznă ascuțindu-și auzul, el își antrenase memoria. Știa sute de povestiri, anecdote, pasaje din Biblie, rugăciuni. Nu le culesese din cărți, ci se hrănise din ceea ce auzise în jur, așa cum erau și pildele pe care i le dădea „doctorul de suflete” la care trăgea în fiecare toamnă târzie, când de crengile pomilor nu se mai ținea nicio frunză îngălbenită.
Cale de câteva comune se auzise că preotul scăpase de o boală cumplită doar cu rădăcini, grâu încolțit și rugăciuni aprinse. După ce se ridicase din patul suferinței, căpătase aura unui sfânt, iar oamenii băteau colbul ulițelor până la ușa lui, care le era mereu deschisă. Preotul Leontie doar stătea de vorbă cu ei. Nimic mai mult. Nu-i stropea cu agheasmă ca să le scoată dracii, nu le dădea canoane grele, ci îi asculta și îi povățuia. Erau mai mulți oameni la poarta lui într-o zi obișnuită a săptămânii decât la slujba de duminică în oricare altă biserică din comună.
O dată pe an, printre cei care opreau căruța lângă casa preotului era și bunicul. Venea să-și ia tratamentul pentru suflet. Fără ca nimic să prevestească asta, într-o dimineață oarecare, se ridica din pat, dădea la o parte așternuturile mototolite, cu chipul muncit de gânduri, apuca două pietre și proptea picioarele mesei de sub părul din ogradă ca să nu se mai clatine, rezema oglinda ciobită de o oală de lut în care bunica punea lapte la prins, așeza cu grijă pămătuful, briceagul și un săpun făcut din leșie. Cu mișcări tremurate, trecea briceagul peste barba deasă și albă ca a lui Moș Crăciun.
Petrecea hamurile peste coama roșcată a iepei și pleca la părintele Leontie. „Ăsta-i blestemul din neam”, spunea bunica cu buzele pungite, strângând briceagul murdar de pe masă. Fuseseră șapte frați.
„Cu urzici și făină opărită am crescut”, își amintea bunicul copilăria cu multe lipsuri. Dar cel mai mult le lipsise tatăl. Dispărea de acasă cu săptămânile. Uneori îl căutau până dădeau de el înțepenit de băutură la o margine de pădure sau prin vreun șanț. Alteori, pur și simplu renunțau să-l mai caute.
Nu i-am aflat niciodată numele, iar în locul lui desenasem o steluță în arborele genealogic al familiei pe care mă apucasem să-l fac într-o dimineață, înainte de a pleca la școală. Făcusem o obsesie din a-i cunoaște pe toți cei din neamul meu, măcar dinspre mamă, pentru că singurul văr pe care îl știam, de gradul al doilea, și coleg la școală, mă înspăimânta: îneca pui de găină, urmărea vrăbiile cu praștia și își asmuțea câinele asupra mea când mă prindea singură pe drum.
Nu voiam ca singura mea rudă să fie un copil sadic; căutam mai departe, cu speranța că de undeva ar putea răsări un artist care îi sculptase bustul lui Ștefan cel Mare, vreun temerar care străbătuse desculț țara sau măcar vreo femeie care murise de cancer la plămâni după ce fumase ca turcii în semn de nesupunere față convențiile sociale ale vremii ei. Însă mama bunicului nu fusese decât o biată femeie care crescuse singură șapte băieți, iar tatăl lui doar un alcoolic care într-o zi dispăruse de tot din viețile lor. Fusese descoperit mort la zeci de kilometri de casă și îngropat în pământ străin, fără ca băieții lui să-i facă cele trebuincioase sufletului. Îl părăsiseră și ei.
De fiecare dată când mă gândesc la copilărie, primul chip pe care îl văd în minte este al bunicului, cu palmele mari și bătătorite care știau să facă leagăne, cu vocea aspră care știa să spună povești, cu ochii albaștri care știau să fie blânzi. Și sunt sigură că „blestemul din neam” despre care zicea bunica s-a destrămat odată cu iubirea pe care bunicul a știut să o reverse asupra noastră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.