Carlo Marchione: „Muzica e mai importantă decât interpretul”

Chitaristul italian Carlo Marchione, 61 de ani, este unul dintre cei mai respectați interpreți și pedagogi ai instrumentului: profesor principal la Conservatorul din Maastricht (Olanda), profesor invitat la mai multe academii europene și autor al unor transcripții devenite reper în repertoriul chitarei. L-am întâlnit la Sinaia, unde a concertat și a predat în cadrul Festivalului Internațional de Chitară Clasică, ediția 2026.

Cum v-ați descrie stilul muzical?

E greu de spus. Ceea ce pot spune este că încerc să îmbin cunoașterea instrumentului - pe care o am pentru că fac transcripții și aranjamente de când eram copil - cu dragostea pentru muzică în general. Știu că sună a clișeu, dar nu vreau să cânt „ca un chitarist”. Când cânt, mă gândesc mai degrabă la o orchestrație sau la instrumentul anume pentru care compozitorul ar fi putut gândi un pasaj. Chiar și în repertoriul original: mulți chitariști-compozitori din secolul XIX erau și orchestratori foarte buni și au tradus limbajul orchestral în limbajul chitarei.

Acum ceva timp, după un concert, au venit la mine mai mulți pianiști din public și mi-au spus că Schumann-ul meu „sună ca la pian”. Sigur, sunt mult mai puține note - ei folosesc zece degete, noi, patru degete și șase corzi -, dar pentru mine a fost un compliment minunat. Înseamnă că lucrez în direcția bună.

Dacă ați avea o superputere să schimbați ceva în lumea muzicală, ce ar fi?

De săptămâni întregi port o discuție cu un prieten despre încotro merge chitara clasică. Visul meu este ca instrumentul să fie reprezentat de interpreți care nu sunt atât de legați de „business” - care pot cânta piese dificile, Britten de pildă, la fel de firesc cum o face un pianist cu repertoriul lui, fără comentariul inevitabil: „Da, dar de ce nu cânți piesele acelea, evergreen-urile?”. Mi-aș dori să se schimbe această mentalitate: muzica e mai importantă decât interpretul. Un concert nu ar trebui să fie un ritual de celebrare a interpretului, în care asculți pentru a douăzecea oară aceeași piesă, ci e frumos să descoperi alt repertoriu, o transcripție originală, altceva.

Un exemplu concret: avem concerte minunate pentru chitară și orchestră. Dar care e singurul concert care ți se cere? Concierto de Aranjuez, al lui Joaquin Rodrigo. De multe ori refuz pur și simplu invitații pentru că mi se cere Aranjuez. E frustrant. Imaginați-vă un violonist căruia i s-ar cere mereu doar Ceaikovski. De ce nu Villa-Lobos? Publicul nu e ignorant; pur și simplu nu i se prezintă altceva. E ca și cum i-ai servi mereu aceeași mâncare: oricât ar fi de bună, gustul îi rămâne limitat la ea. Și astfel sărăcim noi înșine un tezaur cultural.

Apropo de repertoriu: dansurile românești de Bartók au intrat demult în repertoriul chitarei, dar Enescu lipsește aproape complet. De ce?

Cred că fiecare compozitor își are momentul lui. E și o chestiune de șansă - și de felul în care un compozitor a fost susținut și promovat de-a lungul timpului. Dar iubesc muzica lui Enescu. Cunosc destul de multă muzică de-a lui George Enescu - e o muzică excelentă.

Predați de peste patru decenii. Vedeți o diferență între studenții de azi și cei de acum douăzeci de ani?

Predau de la 18 ani, deci de vreo 42 de ani, dintre care aproape patru decenii în învățământul superior. Da, diferența e mare. Odinioară studenții erau mult mai idealiști. Astăzi sunt mult mai îngrijorați de facturi și sunt bombardați pe rețelele sociale. Văd un clip cu cineva care face fețe de clovn cântând muzică facilă și care e invitat apoi pe o scenă mare. Știu festivaluri în ale căror consilii se ia în calcul numărul de urmăritori ai fiecărui artist, atunci când se fac invitațiile - ceea ce e o prostie: un „follower” e doar un click. Eu prefer 2.000 de oameni cărora chiar le pasă de ceea ce fac, decât 50.000 care sunt acolo doar pentru că e ușor să apeși un buton.

Și mai e ceva: studenții văd videoclipuri „perfecte” - filmate în zeci de duble, tăiate, lipite; am făcut și eu asta în pandemie, știu cum se lucrează și își formează o percepție distorsionată asupra realității. Îmi amintesc un student de 20 de ani care mi-a spus: „Sunt deja atât de bătrân și n-am realizat nimic.” La 20 de ani! Eu am intrat cu adevărat în carieră pe la 32–33 de ani. Presiunea de a ajunge pe culme, foarte repede, îi macină.

Se vorbește tot mai mult despre „interdisciplinaritate” - muzică însoțită de imagini, lumini, video. Cum o vedeți?

Muzica e muzică. Marile balete ale lui Stravinski - Petrușka, Pasărea de foc, Ritualul primăverii - sunt muzică mare și fără balet; acolo, desigur, dansul are logica lui. Dar de ce o piesă de Bach să trebuiască neapărat asociată cu o imagine? Aș lăsa asta imaginației ascultătorului. Muzica cere concentrare totală; imaginea, de multe ori, e doar o distragere. Cultura noastră e vizuală - dacă ai muzică și imagine, privești și nu mai asculți. Poate sunt un „boomer”, dar asta cred: muzica își ajunge sieși.

Credeți în amprenta națională în muzică - în legătura dintre limbă, cultură locală și stil?

Da, într-un sens foarte general. Nu poți înțelege muzica lui Bach fără germană - felul în care se construiește fraza se oglindește apoi în frazarea melodiei. Germana e o limbă în care de obicei verbul se pune la sfârșit și abia atunci totul capătă un sens. La fel e și la Bach: se construiește o linie melodică amplă, iar ea se descoperă ca sens și continuitate mai târziu, cerând răbdarea ascultătorului. Italiana e cântec: nu e de mirare că opera s-a născut în Italia; recitativul e acolo, în limbă. Spaniola e ritm. Am vrut să-mi fac lucrarea de licență exact pe tema aceasta - cum poate structura unei limbi să influențeze nașterea unui stil național în muzică, dar a trebuit să renunț din cauza concertelor. Ani mai târziu, o studentă de-a mea a dus ideea la capăt și a găsit într-adevăr aceste conexiuni. Iar unul dintre cei mai buni claveciniști italieni, înainte să înregistreze muzica lui Antonio de Cabezón, s-a mutat un an în Spania doar ca să învețe limba. Abia apoi a spus: „Acum înțeleg ce vrea să spună.”

Viața de artist internațional - concertele, drumurile - obosește fizic și mental. Cum o duceți după atâția ani?

Pentru mine e esențial cum mă simt în afara muzicii. Nu separ muzica de viață: când cânt, le spun oamenilor cum mă simt acum. Nu pot face muzică fără viață și nu pot trăi fără muzică. Și e un miracol aici: chiar și când în viață lucrurile merg cât se poate de prost, în cele două ore de concert, răul acela devine ceva frumos. Apoi concertul se termină și te simți iar cum te simțeai, dar sublimarea aceea a existat. De asta nu mi-aș schimba meseria cu nimic; uneori mi se pare că nici nu e o meserie, ci terapie gratuită.

Cât despre drumuri - iubesc să călătoresc. Nu mă plictisesc niciodată: o carte, un film, un meci. Când aveam 30 și ceva de ani, cineva mi-a spus: „Când ajungi la 60, o să urăști viața asta.” Am 61 și o iubesc.

Veniți dintr-o familie de muzicieni?

De muzicieni amatori, dar atât de îndrăgostiți de muzică încât aproape în fiecare seară, după cină - dacă nu era un film bun sau un meci la televizor -, ne așezam și cântam împreună: fratele meu la chitară, eu la chitară, tata la acordeon sau la chitară. Muzică de casă. Foarte frumos.

O ultimă întrebare: ce sfat ați primit și v-a rămas, peste ani?

Aveam 17 ani când profesorul meu mi-a spus: „Dacă ai idei, valori și principii, să nu le dai niciodată pentru bani.” Mulți prieteni îmi spun că aș fi putut avea „o carieră uriașă” dacă eram mai diplomat și dacă acceptam să cânt orice, fie că îmi place sau nu. Puteam avea o vilă imensă, piscină, jacuzzi, iar eu să stau acolo deschizând o sticlă de șampanie datată din 1952. Pentru ce? Ca să-mi vând sufletul? Pot mânca de trei ori pe zi, am un acoperiș deasupra capului, mie îmi ajunge. Sunt un om cu întreținere redusă. Dar rămân loial muzicii. Sau la ceea ce cred eu că trebuie să fie muzica.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp