Este straniu cum, în fiecare zi, chiar și când ea este una de intensă bucurie, se strecoară acolo, ca o fisură inițial nevăzută, un motiv de tristețe și de îngrijorare. Dimineața este tinerețea fiecărei zile, spunea Arthur Schopenhauer. „Toate sunt atunci vesele, proaspete și ușoare, omul se simte în putere și are toate facultățile lui la deplină dispoziție.” Apoi ziua îmbătrânește și ea, adunând provocările sale, pentru ca seara să fim deja obosiți, atât de bucurie, sau poate doar divertisment, cât și de necazuri. Concediul ne arată asta foarte bine: poți merge pe cea mai frumoasă insulă tropicală, la un hotel de 5 stele cu totul inclus, nu vei avea chiar răgazul și relaxarea pe care le-ai visat.
Sunt la Sinaia. Acum este soare, acum burează o ploaie rece. Din hotelurile scumpe de la bulevard, oamenii ies la plimbare, sub aerul curat al apropiatelor păduri de brad care mai sus fumegă aburul ploii. Par fără griji, merg la restaurante, opresc la gherete de clătite sau de cozonac unguresc. Cu toate acestea, nu e mare diferență între ei și bătrânica ce le iese înainte ca să își vândă imortelele sau coșulețele de zmeură pe câțiva lei. Au cu toții multe, nebănuite necazuri. Deși cu venituri de cadru didactic, viața m-a dus uneori în apropierea unor oameni cu posibilități financiare mari. Am învățat destul de repede că portativul vieții cântă aceleași încercări pentru toți, doar că pe note diferite.
Mi-o amintesc, de exemplu, pe doamna din Franța pe care am cunoscut-o când am fost studentă Erasmus, la Paris. Am ajuns să îi spunem, la cererea ei, matushika. Locuia (și locuiește) într-un splendid apartament de 4 camere, dintre care una este atelierul său de pictoriță. Fusese căsătorită cu un tip devenit încet, încet extrem de bogat: castel în Normandia, avion privat, călătorii de lux în toată lumea. Când căsnicia li s-a stricat (20 de ani mai târziu), nu doar că ea a pierdut mult financiar, dar și-a pierdut și fiii (deja adulți), tatăl amenințând că îi dezmoștenește dacă mai păstrează legătura cu mama. Probabil ca să nu piardă privilegii, aceia nu au mai vizitat-o nici măcar de sărbători. În prezent, unul (actor) s-a întors la ea, celălalt (medic de urgență), nu. Iar povești de viață ca ale ei sunt destule în jurul nostru. Alte măști, aceeași piesă, alte guri, aceeași gamă.
Și atunci? La ce bun, când peste cea mai curată și intensă bucurie planează, ca o îndepărtată umbră neagră, spectrul dezamăgirii sau al tristeții? Care mai este rostul?
Și totuși rostul există. Nicolae Steinhardt o spunea: omului de azi îi este foame de iubire și de sens. Iar pentru ele continuăm să visăm și să muncim. Când ai un sens, un țel spre care alergi, nu mai contează nici efortul și nici sacrificiul.
Asta am înțeles, încă o dată, la Festivalul Internațional de Chitară Clasică, Sinaia 6-11 iulie 2026. Am cunoscut aici câțiva muzicieni pentru care arta este coordonata de sens: fie muzicieni consacrați din toată lumea, veniți pentru recitalurile cu public, fie ucenicii, mai tinerii lor cursanți, care au participat la competiția din cadrul festivalului. Pe doi dintre aceștia din urmă i-am intervievat aici. Stând de vorbă cu ei, mi-am dat seama că, deși sunt artiști, au aceleași provocări ca noi toți. Peste toate însă, rămâne bucuria artei, cărora ei le dedică și câte 8 ore de studiu muzical pe zi.
Am întrebat-o pe câștigătoarea locului I, Vasilina Shashkova (18 ani), în nota cu care am deschis acest articol, care a fost ultimul său motiv de tristețe. (Nu îmi plac discuțiile triumfaliste, unde totul se învârte în jurul premiilor, al succesului, al artei nepământene.) Răspunsul m-a surprins, căci nu mă așteptam ca evenimentul neplăcut să fie de dată așa recentă. Redau aici interviul ei, urmat de cel luat lui Alexandru Grecu, locul III.
V.S: Mi s-a întâmplat ceva extrem de trist chiar acum câteva zile. De fapt, nu am fost tristă, ci mai mult: a fost ca și cum aș fi murit pe interior. Nu am dormit o noapte întreagă, deși a doua zi aveam competiție și ar fi trebuit să mă odihnesc. Cei de la compania aeriană cu care am venit, pe ruta Italia – București (Vasilina studiază în Italia cu maestrul Aniello Desiderio) nu m-au lăsat să iau chitara cu mine și au spus că există un spațiu anume de depozitare, la cală. Când am aterizat, mi-au comunicat că au pierdut chitara. Sunt aici la Sinaia fără ea, fără fiica mea, fără prietena mea (my daugther, my girlfriend). A trebuit să concurez cu o chitară străină, pe care nu o cunosc. Din fericire, luând premiul I, am primit cadou și o chitară minunată, creată de talentatul lutier Constantin Dumitriu. Cea pierdută era tot o creație a lui. Sper să o recuperez și pe aceea, să se găsească până la urmă.
La ce vârstă ai început studiul chitarei? De ce?
De la 6 ani. Îmi place muzica. Asta contează pentru mine: ce îmi spune muzica, apoi ce încerc să transmit publicului. Am urmat o școală obișnuită, dar luam în plus cursuri de chitară, la o școală specială de muzică. Aceste școli sunt la noi așa de dure, cu o disciplină atât de severă, încât destul de mulți elevi simt că nu fac față, că sunt distruși psihic, fizic, de un astfel de program și ritm de lucru. Dar cei care supraviețuiesc, devin destul de buni. După aceea, de la 16 ani, m-am mutat pentru muzică în Italia. Aici vreau să continui studiul, deoarece îl admir pe maestrul meu și apreciez cum evoluez alături de el.
Este prima oară când vii în România?
Nu, este a cincea oară. Iar la Sinaia, în festival, a doua oară. Îmi place mult publicul din România. Am văzut și aici, la recitalul de joi al lui Carlo Marchione: publicul era așa de concentrat, de liniștit, nu se auzea nimic în sală. Iar la final s-au ridicat în picioare, ca să aplaude. Asta nu se întâmplă peste tot, să primești aplauze cu publicul în picioare. Italienii sunt mai expansivi, mai energici, fac urale, ovații, dar mie îmi place mult și stilul publicului român. Este un loc primitor aici, cozy. Iar peisajele sunt minunate.
Unde te vezi peste 10 ani?
Pe scenă. Asta mi-ar plăcea cel mai mult să fac. Și aș vrea să și predau, ca maeștrii cu care am lucrat. Dacă predai, nu mori. Ceva din stilul tău individual îl lași mai departe într-un tânăr ce pornește pe acest drum.
Te vezi și într-o familie, sau ritmul vieții unui artist internațional este mai puțin compatibil cu asta?
Uneori e greu, da. Mă uit și la Aniello Desiderio. Astăzi e cu noi, studenții săi, la cursuri. Mâine pleacă în America, săptămâna viitoare ajunge în Asia. Totul e foarte dinamic. Poate fi o provocare pentru viața de familie. În tot cazul, deocamdată am doar 18 ani. Dar mă văd căsătorită, însă nu cu cineva care cântă tot la chitară. Poate fi artist, dar în alt domeniu. Este mare competiție printre chitariști și probabil am ajunge, involuntar, să ne comparăm.
***
Alexandru Grecu, 25 de ani, este un tânăr chitarist român provenind din Bistrița-Năsăud, care studiază la Amsterdam, de 6 ani (conservator și master).
Alexandru, cum ai descrie stilul tău muzical?
Aș spune că este unul foarte tehnic, virtuos, precis, curat. Iar recent, mi s-a spus și că am devenit mai muzical, adică adaug în muzica mea culori, creativitate, emoție, registre diferite. Am avut problema asta, deoarece eu eram cel care stătea cu metronomul cinci ore, eram ca un inginer tehnic și nu transmiteam nimic. Școala de muzică românească are această trăsătură, care nu există în unele țări, de a pune accent la început pe tehnică. Abia apoi, după ce stăpânești tehnica, profesorii te lasă să fii mai muzical. Dar mie asta mi se pare, acum, un parcurs potrivit. Am ascultat muzicieni străini care sunt foarte armonioși, dar în execuția lor se strecoară greșeli, ezitări. Iar acestea sunt mai greu de corectat, dacă nu ai deprins întâi tehnica. La ei este întâi sentimentul, apoi tehnica. Tatăl meu este instructor auto și îmi spunea că un cursant de 18 ani prinde mai ușor decât unul de 50, de pildă, care face atunci pentru prima oară școala de șoferi. Deci cred că așa este și în muzică: dezvolți mai rapid abilități tehnice când ești copil. În plus atunci e și mai ușor fizic, ai o mobilitate mai mare a degetelor. Eu am doar 25 de ani, dar mă gândesc uneori că am îmbătrânit, deja mă dor articulațiile. Mișcările care îți intra în reflex se imprimă deci mai ușor atunci, când ești copil. Și după ce le ai pe acestea, e ușor să fii mai creativ, să devii treptat mai muzical.
Cum te pregătești?
Nu am un program foarte uniform. Pot să studiez intens, apoi să am o zi în care nu ating chitara, iar când o reiau a treia zi să constat că totul s-a sedimentat deja acolo. Îmi fixez ținte realiste, pe termen scurt, ca să nu fiu dezamăgit dacă nu reușesc ceva măreț din prima. Din aproape în aproape. Particip la competiții. La unele iau premii, ca aici, la altele sunt învins de concurenți care au poate 30, 35 de ani, neexistând o limită de vârstă la seniori. Deși sunt o fire ambițioasă, îmi spun că este și o chestiune de experiență: nu am ajuns încă acolo.
Cum este publicul din România, în comparație cu cel din Olanda?
Publicul român apreciază la chitară clasică mai mult compozițiile consacrate, din trecut. Olandezii sunt mai deschiși la ritmurile contemporane, ce presupun o libertate mai mare, improvizație, ignorare a regulilor. O altă diferență este și de anvergură, de numărul de spectatori. În Olanda se umplu mereu sălile de spectacol. Poate un loc, două neocupate. La noi, nu întotdeauna. Dar sunt și situații fericite. Am văzut că artistul Dragoș Ilie a umplut sala, în București. El promovează foarte frumos acest instrument la noi. Are transcripții din Enescu pentru chitară, cântă și împreună cu violonistul Alexandru Tomescu.
Daca ai avea o putere supranaturală, ce ai schimba în această lume artistică a chitarei clasice, din România?
La momentul prezent, nu aș schimba nimic. Simt că acum se merge în direcția care trebuie. Lucrurile au început să se miște. Muzica este mai ascultată, mai cunoscută, vin și artiști străini. Se fac evenimente și spectacole, nu doar așa, în festival. De exemplu la Iași sunt concerte. Sau la București, Ovidiu Pintilie organizează stagiunea de chitară Spotlight. Dacă ar fi să schimb ceva, ar fi doar momentul la care să se înceapă asta, să fi fost mai devreme. Au fost niște ani de stat pe loc.
Ai început studiul la o școală de muzică destul de devreme. Ai avea un sfat pentru părinții care au copii talentați?
Să își susțină copiii. Nu știu dacă e neapărat bine pentru toată lumea, dar pentru mine a funcționat și că tata a insistat să nu mă las. În primii trei ani nu mi-a plăcut chitara. Am studiat mai mult împins de tata. Apoi am ajuns la liceul de muzică din Bistrița și mi-au plăcut mediul de acolo, profesorii, colegii și am vrut să mă integrez și eu, să fiu printre ei. Am făcut atunci împreună cu alți 4 colegi o formație camerală de romanțe: pian, flaut, vioara întâi, vioara a doua, chitară. Prelucram muzică locală, o amprentă autohtonă. În esență, acesta ar fi sfatul meu pentru părinți: să își sprijine copiii, pentru că sprijinul lor contează enorm.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.