Florin Negruțiu

Regenerarea urbană este una dintre pasiunile mele, drept care am apreciat că timișorenii au fost suficient de deștepți să-și facă vaste zone pietonale, unde au apărut restaurante, cafenele și librării. Cum dispar mașinile, încep să apară oamenii, iar atmosfera, chiar și-ntr-o zi friguroasă de decembrie este caldă și tihnită.

Din 30 noiembrie, totul se va schimba în România. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Discuția despre cash nu e despre evaziune, ci despre libertatea de alegere. (Foto: Profimedia Images)

Am aflat odată, dintr-o știre de la CNN , că mâncăm un card de plastic în fiecare săptămână. Nu era nicio metaforă aici. Pur și simplu, asta este cantitatea de microplastic care ajunge în organismul nostru, potrivit unui studiu citat de această televiziune: 5 grame la fiecare 7 zile, echivalentul unui card de plastic.

Pătru și Maria au 7 copii și 13 nepoți. Cumva, au reușit să-i țină pe toți în țară, cu excepția unei fete despre care Maria mi-a spus că a plecat la muncă în Germania. Dar zice că se va întoarce.

Le spune tuturor copiilor „Sunteți niște campioni și veți reuși în viață”. Se mândrește azi cu elevii ei care merg la olimpiade școlare și cu elevii care vin să învețe la Eșelnița tocmai de la oraș, de la Orșova, atrași de numele bun pe care și l-a făcut școala în ultimii ani, de dotările din clase („avem videoproiector, laptop și internet… și avem și bănci noi”) și de profesorii dedicați care predau aici.

Dl. Benedek e un om de la țară, obișnuit de mic să tragă. A fost fierar, potcovar, a crescut animale. Și-a dorit să învețe carte. A visat să fie profesor. A tras din nou tare. A devenit profesor de filosofie și doctor în istorie.

Doamna ne-a spus o poveste formidabilă despre educație. Pe scurt, după 17 ani de făcut naveta la școala din Cucuteni, a candidat pentru postul de director la o școală „fără pretenții” din Iași. Școala avea „un aspect deplorabil și deprimant”, toaletele erau insalubre, interioarele erau ca la 1972, anul construcției, promovabilitatea la Evaluarea Națională era scăzută. Colegii mai în vârstă i-au spus că degeaba are planuri mari, pentru că „nu sunt bani” și că, orice ai face, „la noi n-ai ce să faci”.

Într-adevăr, după „Tatăl” simți nevoia să-i suni pe toți ai tăi și să-i strângi tare la piept. Rebengiuc este Anthony Hopkins-ul nostru (să vedeți, dacă n-ați făcut-o deja, „The Father”, cu minunații Anthony Hopkins și Olivia Colman) - la amândoi marii actori, aceeași alchimie miraculoasă: cu cât omul se împuținează trupește, cu atât spiritul devine mai pur.

E ceva la acest film care m-a lovit ca un bolovan în plină figură. Unii consideră că e „cealaltă față a realității”, care nu s-a putut spune până acum.