foto: Inquam Photos / Oana Pavelescu
În aceste zile, pe scena politică din România se desfășoară o competiție aproape cinematografică: alegerea miniștrilor sau altfel spus „The Ministerial Games”.
Seamănă puțin cu „The Hunger Games”, doar că fără săgeți, păduri sau costume de foc – doar cu negocieri, liste secrete, orgolii, planuri și scenarii care se schimbă de la o oră la alta.
Să presupunem, prin absurd, că mâine dimineață telefonul meu ar suna și cineva mi-ar spune: „Radu, am vrea să te propunem pentru funcția de ministru al Fondurilor Europene.”
Sincer, cred că mi-ar bubui inima și m-ar durea stomacul de emoții chiar în timp ce aș vorbi la telefon. Aș cere câteva minute de gândire și apoi aș vorbi cu familia mea – dacă ar accepta să mă duc la București, într-o funcție care aduce cu sine multă „singurătate”, dar și o avalanșă de interacțiuni publice, reflecții personale și responsabilități instituționale.
Aș apela, probabil, și la o firmă de consultanță în imagine publică, ca să mă învețe ce am voie și ce nu am voie să spun. Ca să evit hate-ul gratuit și să nu stric din prima jocurile serioase.
Și, dincolo de onorarea gestului, m-aș întreba firesc: ce mă recomandă?
Răspunsul ar fi direct. Am 25 de ani în domeniul fondurilor europene, timp în care am fost evaluator, scriitor de proiecte, trainer, ofițer de proiecte, manager și coach. Zeci de mii de ore petrecute în acest ecosistem. 22 de proiecte scrise și câștigate în ultimele luni, zeci de milioane de euro atrase în România. Am scris două cărți – „Scop Fit” și „Implemento” – despre cum se scriu și se implementează proiectele europene.
Așadar, poate că aș avea o calificare. Dar întrebarea importantă este: ce aș face, concret, în această funcție?
În primul rând, aș porni de la un principiu esențial, de igienă profesională și umană: marea majoritate a celor care lucrează în sistem nu sunt fraudatori. Sunt profesioniști care muncesc serios și care merită să li se acorde încredere. Nu aș construi politici pornind de la suspiciune, ci de la realitate.
Aș simplifica traseele birocratice. Aș scoate planul de monitorizare din actele adiționale și aș elimina obligația de a trimite planul de achiziții la fiecare notificare. Aș dubla salariile pentru anumite funcții, tocmai ca să atrag profesioniști din zona consultanței. Aș modifica multe dintre criteriile de evaluare și aș spune onest că, în practică și teorie, nu există proiecte de 100 de puncte. M-aș baza pe consultări publice reale și aș regândi procesul de scriere, de precontractare, de implementare și de sustenabilitate, astfel încât să fie mai clar, adaptabil, mai eficient și mai uman. Aș reconstrui un cadru digital simplu și real pentru interacțiunea beneficiarilor cu instituțiile.
Dar ideile nu se opresc aici. Pe multe dintre ele le-am detaliat deja în cărțile mele și, cel mai probabil, le voi prezenta și în articolele viitoare, chiar aici, în Republica.
După această primă rundă de entuziasm și decizie, m-aș opri câteva minute și mi-aș da seama de un lucru simplu: nu sunt cu nimic mai special decât alți oameni din domeniu. Sunt extrem de mulți profesioniști în România care au experiență, integritate și idei valoroase. Pentru toți acești colegi de breaslă simt recunoștință și solidaritate.
Apoi, privind cu atenție fișa postului și așteptările uriașe care vin odată cu această funcție de ministru, m-aș speria puțin. Pentru că, în realitate, nu vorbim despre o singură funcție. Este, de fapt, echivalentul a cel puțin douăzeci de funcții într-una singură. Poate că ar trebui să ne imaginăm, în locul unui singur ministru, o echipă de douăzeci de oameni, bine coordonați, care să poată susține greutatea acestui sistem extrem de complex.
Și da, privind cu realism perioada extraordinar de complicată în care se află România – financiar, instituțional, geopolitic – probabil că aș răspunde politicos: nu acum. Nu eu. Nu singur.
Și totuși, cine ar fi „potrivit” pentru această funcție, în acest moment?
Dacă aș avea puterea de a oferi un vot simbolic în acest „The Ministerial Games”, m-aș gândi la toți miniștrii anteriori și la alte persoane din domeniu. Aș analiza nu doar CV-urile, ci și capacitatea de a înțelege sistemul din interior, de a lucra cu el și de a-l ghida într-un moment delicat. Poate cel mai greu moment în care se află România din ultimii 35 de ani – dar și privind cu luciditate spre ceea ce ne așteaptă.
Concluzia mea sinceră: Marcel Boloș.
Nu pentru că am o relație directă cu domnul ministru. Singura mea interacțiune personală a fost în momentul în care i-am oferit volumul „Scop Fit”. În rest, nu am colaborat și nici nu am comunicat. Dar pot recunoaște din afară ceea ce mulți văd deja: integritate, experiență, înțelegere profundă a sistemului, continuitate într-un moment-cheie.
Și tocmai pentru că ne aflăm într-un moment în care multe apeluri sunt în derulare sau în curs de lansare, „continuitatea” mi se pare astăzi cea mai bună strategie.
Dacă ar fi să dau un sfat – pentru domnul Boloș sau pentru oricine va prelua acest portofoliu – acela ar fi legat de comunicarea publică. Fondurile europene sunt un domeniu tehnic, greu de înțeles pentru publicul larg. O comunicare mai simplă, mai clară, mai umană, poate construi încredere și poate crește interesul cetățenilor pentru un domeniu care ne afectează, de fapt, pe toți.
Cât despre mine – nu sunt membru al vreunui partid. Singurul „partid” în care activez este cel al profesioniștilor care muncesc serios pentru a atrage și implementa fonduri europene. Și da, voi continua să ofer critici constructive, idei și recomandări – nu pentru a face zgomot, ci pentru ca acest sistem, atât de important pentru viitorul României, să funcționeze cu luciditate, adaptare și, mai ales, cu sens.
În fond, dincolo de „The Ministerial Games”, toți suntem, zi de zi, jucători în „The EU Project Games” – un joc real, complex și cu mize uriașe pentru România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.