Foto: Profimedia Images
Unul dintre cele mai delicate subiecte cu care mă întâlnesc frecvent în lumea proiectelor europene este condiția obligatorie privind crearea de noi locuri de muncă.
Adică, pe scurt, în anumite competiții de proiecte, este o cerință care statuează următoarea regulă:
- se primește finanțare dacă aplicanții acceptă să creeze locuri de muncă și să le mențină prin plata salariilor și a impozitelor aferente, pe termen de la 12 la 24 de luni de la finalizarea proiectelor.
Este o cerință prezentă în multe apeluri – de la finanțările pentru start-up-uri, la cele destinate economiei sociale, studenților, grupurilor vulnerabile sau chiar întreprinderilor mature.
De exemplu, în majoritatea programelor de tip Start-up Nation, beneficiarul (aplicantul) este obligat să creeze două locuri de muncă pentru a accesa o finanțare de aproximativ 50.000 de euro. Chiar acum sunt în desfășurare și alte apeluri de finanțare, în care se solicită crearea de patru locuri de muncă în afacerile start-up, în condițiile în care grantul este de 65.000 de euro.
Pe hârtie, poate părea rezonabil. În realitate – pentru cei aflați la început de drum, fără experiență antreprenorială, fără angajați anteriori și fără un model de afacere clar validat – această cerință devine rapid o sursă de stres constant. Și, uneori, o cauză directă de eșec.
Viziunea Start-up Nation are rațiunea și logica ei, deja validată de mulți ani. Dar realitatea vine și cu consecințe negative.
În calitate de om care lucrează în acest domeniu de peste 25 de ani, înțeleg bine logica din spatele acestei obligații. Politicile europene și naționale promovează ocuparea, dezvoltarea durabilă, incluziunea. Fără muncă nu există autonomie. Fără autonomie nu există dezvoltare reală. Este un principiu important în construcția conceptuală a ajutoarelor de minimis.
E corect și necesar să existe apeluri de finanțare pentru afaceri aflate la început de drum.
Dar din perspectiva realității trăite – din contactul nemijlocit cu cei care se pregătesc să aplice – lucrurile sunt deseori complicate.
Nu toți cei care aplică sunt la fel de rezilienți. Nu fiecare oraș sau comună are același potențial economic. Chiar nici cartierele din orașe nu au același potențial. Continui evidențiind faptul că nu toți aplicanții au profil antreprenorial, chiar dacă participă la cursuri. De fapt, de multe ori, acele cursuri de formare antreprenorială sunt percepute ca fiind abstracte, prea scurte și nu reușesc să ofere o înțelegere funcțională a complexității de a conduce pe termen lung o afacere reală.
Adevărul nerostit: cine riscă, de fapt?
Este dureros să vezi cum standardele acestor apeluri atât de necesare sunt gândite ca și cum toți aplicanții ar fi la fel. Nu sunt. Nici în competențe, nici în resurse, nici în context. Și totuși, toți trebuie să „livreze” aceleași rezultate. Chiar dacă au sau nu au un mentor, un sprijin real sau un plan B.
Pentru un tânăr care n-a fost niciodată angajat și acum trebuie să devină angajator, lucrurile devin absurde. Îi cerem să construiască și să conducă o echipă, să plătească lunar salarii și taxe, să livreze performanță… înainte să-și fi validat ideea de afacere, înainte să înțeleagă viața dură din lumea afacerilor. Ba chiar înainte de a-și fi înțeles el însuși propriul echilibru în acest rol nou în viață.
Pentru unii, acest cocktail de birocrație, reguli, schimbare, e aproape o rețetă sigură spre eșec.
Din zece mii de proiecte implementate la fiecare dintre programele Start-up realizate în România, nu știu câți tineri își duc la capăt, în mod natural, plata celor două salarii pe perioada de sustenabilitate de 24 de luni. Sunt la fel de curios câți plătesc aceste salarii folosind bani de acasă. Nu știu să existe studii reale și oneste în acest sens.
Pentru că, nu-i așa?, e important cine realizează aceste analize calitative de impact.
Și atunci, întrebarea firească este: greșește cineva?
Cei care statuează viziunea principală a apelurilor? Autorii ghidurilor de finanțare? Politicile publice naționale sau europene, care nu pot să surprindă așa de multe nuanțe ale realităților existente? Consultanții care nu trebuie să spună adevărul complet? Tinerii care, cu entuziasm și naivitate, cred că se vor descurca? Sau ideea în sine, care nu se mai uită la oameni, ci doar la viziuni, formule, indicatori, scoruri și bifări?
Angajarea nu înseamnă un tabel cu două nume
În realitatea celor 730 de zile de sustenabilitate a proiectelor, să creezi locuri de muncă înseamnă:
Să plătești lunar salarii, indiferent dacă ai sau nu venit. Să achiți taxele și impozitele fără întârziere. Să gestionezi echipa, relația cu clienții, producția, vânzarea și toate crizele neprevăzute. Să oferi calitate, diferențiere de servicii sau produse, continuitate, să te reinventezi. Dar mai ales, să te prezinți în fața instituțiilor care te verifică și, uneori, să explici de ce totul s-a năruit.
Mă gândesc că pentru mulți tineri aflați la început de drum, perioada de sustenabilitate de 24 de luni a proiectelor poate părea un munte imposibil de urcat. Azi, când scriu articolul, nu aș vrea să fiu în locul lor, dar aș vrea să evidențiez ceva, și anume:
Ce obținem, de fapt, cu această presiune inegală?
Un val de tineri frustrați, dezamăgiți, speriați de ideea de a mai încerca vreodată. Tineri care, în loc să devină motoare de inovație, devin exemple de eșec în comunitățile lor. Și asta nu din lipsă de motivație și potențial, ci din lipsă de echilibru între ce li s-a cerut și ce au putut cu adevărat să livreze.
Și-atunci, întreb: are rost?
Da, cred în continuare în proiectele europene. Și da, sunt convins că aceste apeluri pot face mult bine.
Da, apelurile de finanțare pentru afaceri Start-up sunt esențiale pentru România!
Dar probabil că a venit timpul să le regândim – nu pe baza unor grile rigide, ci pornind de la realitățile diverse ale celor care vor să construiască.
Da... e mai simplu să lansezi apeluri standardizate. E mai ușor de gestionat, de monitorizat, de închis.
Dar... totuși, cred că locurile de muncă nu trebuie eliminate din cerințele proiectelor. Pot fi tratate mai realist și, în primul rând, să nu fie o obligație pentru proiectele finanțate în apelurile Start-up.
Putem regândi pozitiv și onest abordarea astfel:
- cu perioade de sustenabilitate mai mici sau chiar fără sustenabilitate obligatorie, mai ales în proiectele Start-up, unde fragilitatea e maximă și entuziasmul se poate frânge ușor. (Abia aștept să revin, într-un alt articol, la nuanțele complexe ale acestui cuvânt: „sustenabilitate”.)
- cu posibilitatea unui impact alternativ: colaborări naționale sau internaționale, schimburi de bune practici, rețele și parteneriate reale, inovare și digitalizare cu sens, programe de voluntariat sau internship – toate pot contribui la dezvoltare fără a impune construcții forțate.
- cu o distincție clară între un angajament sustenabil autentic și o bifă pentru punctaj, care ajunge să creeze artificialitate și riscuri ascunse.
- Și, poate cel mai important: o regândire de fond a paradigmei Start-up.
Opinia mea, după toată această experiență, este că alocarea unei sume de 50.000 de euro și condiționarea acesteia de crearea a două locuri de muncă pe o perioadă de 24 de luni sunt două concepte antagonice, care nu ar trebui să fie corelate în această formă. Din punct de vedere strategic, crearea de locuri de muncă este firească – dar nu pentru sume mici, alocate unor oameni aflați la început de drum, într-un mediu de afaceri instabil și adesea fără suport real.
Poate că această condiție e mai justificată în proiecte de investiții mari – peste 300.000 de euro – acolo unde există capacitate financiară, infrastructură, experiență de management și context favorabil. Dar nu și în cazul microfinanțărilor pentru start-up-uri.
În plus, trăim deja într-o economie în care multe afaceri se desfășoară online, automatizat sau în regim de freelancing, fără a necesita două locuri de muncă permanente, cu normă întreagă. Sunt modele de afaceri viabile, chiar inovatoare, care nu se încadrează în această cerință rigidă. De ce le-am exclude?
Ce aș propune spre dezbatere, mai concret?
Eliminarea obligativității de creare de locuri de muncă din apelurile Start-up, cel puțin în forma actuală.
Consultarea reală a antreprenorilor care au crescut afaceri din faza de Start-up pentru a determina indicatori alternativi de performanță. Spre exemplu: dacă printr-o investiție de 50.000 de euro se estimează o creștere de 5–10% a cifrei de afaceri în doi ani, să folosim acest reper în locul obligativității de angajare.
Mentorat profesional oferit de firme de consultanță acreditate în perioada de sustenabilitate, cu rol de a ghida tinerii antreprenori în creșterea afacerii și în luarea unor decizii sănătoase.
Apoi aș continua dezbaterea într-un mod curajos și aș propune să existe finanțare suplimentară post-sustenabilitate, diferențiată în funcție de performanța firmei:
- pentru o creștere de 10% a cifrei de afaceri în cei doi ani de sustenabilitate, un grant adițional de 15.000 de euro pentru investiții în active corporale/necorporale;
- pentru o creștere de 20%, o finanțare suplimentară de 25.000 de euro, în aceleași condiții, ca formă de recunoaștere și consolidare a progresului real.
Această abordare ar transforma „perioada de sustenabilitate” într-un spațiu motivant de învățare și testare, nu într-un teren minat. Ar schimba complet presiunea de pe umerii celor aflați la început de drum și ar crea o relație mai sănătoasă între stat și antreprenor: o relație de parteneriat, nu de penalizare ascunsă.
Gândind în termeni de impact real, să ne imaginăm următorul scenariu: dacă din cele 10.000 de firme finanțate în 2025, 8.000 reușesc să-și crească cifra de afaceri cu 20% în următorii doi ani, și dacă cifra medie de afaceri ar ajunge la 40.000 de euro, atunci vorbim de un impact economic total de 320 de milioane de euro. Asta înseamnă integrarea reală în lanțuri economice, locuri de muncă create natural, afaceri stabile, taxe plătite, dezvoltare durabilă.
Dar, în realitatea actuală, dacă – așa cum se întâmplă frecvent – după cei doi ani de sustenabilitate, din cele 10.000 de firme care semnează contracte de finanțare, poate chiar mai mult de 5.000 de firme se închid, atunci nu doar fondurile sunt pierdute, ci și încrederea, energia, curajul acelor oameni.
Și atunci, poate că această propunere de schimbare de paradigmă evidențiată aici chiar are sens.
Inspirat, poate, și de domnul președinte Nicușor Dan, care spunea, acum câteva zile, că avem nevoie de o „presiune pozitivă” pentru a forța schimbările în sistemele publice, am simțit nevoia să scriu acest articol tocmai ca să contribui la această formă de „presiune onestă”.
O presiune care nu e împotriva cuiva – ci pentru un mod nou de a privi lucrurile, pentru a crea spațiu de dezbatere pentru paradigme noi, adaptabile. Paradigme care sunt, de altfel, extrem de greu de schimbat. Dar necesare.
Nu vreau, sub nicio formă, să critic oamenii din sistemul public – dimpotrivă. Îi respect și îi admir sincer pentru efortul și responsabilitatea cu care își fac treaba, în condiții adesea extrem de dificile. Știu cât de complicat este să construiești politici publice coerente, să ții cont de nenumărate constrângeri, să gestionezi presiuni administrative, legale și politice.
Articolul meu nu este o critică la adresa acestor oameni
Este, mai degrabă, o pledoarie pentru o nouă paradigmă – una mai simplă, mai echilibrată și mai umană pentru un domeniu special: Start-up-urile. Un domeniu în care sunt implicați zeci de mii de oameni – și care, în loc să rămână un experiment de pilotaj administrativ „așa și-așa”, cu impact incert, ar putea deveni o veritabilă energie pentru o mare transformare socială și economică pe termen lung.
Un domeniu care poate susține nu doar crearea de afaceri, ci și curajul, inovația, reziliența, gândirea liberă, responsabilitatea economică. Și care, în mod ideal, nu ar trebui să strivească pe nimeni prin reguli inflexibile, ci să ofere spațiu de creștere autentic.
Pentru că, la finalul zilei, Start-up-ul nu este doar o linie bugetară sau un indicator într-un formular. Este un drum. Este începutul unei povești. Și fiecare poveste merită o șansă reală să crească – nu doar să bifeze.
Rămâne de văzut cine va câștiga cu adevărat.
E clar că nu suntem în tabere diferite.
Fie că vorbim de cei care lansează și administrează apelurile, de consultanți, de tinerii antreprenori sau de comunitățile care așteaptă soluții reale – toți facem parte din același ecosistem.
Un ecosistem al proiectelor care ar trebui să funcționeze cu un singur scop: celebrul bine comun.
Dar cum facem asta?
Cum construim reguli care încurajează, nu doar controlează și descurajează prin teamă?
Cum susținem antreprenorii începători fără să-i pedepsim?
Ne putem gândi că și ei ar fi bine să preia, la un moment dat, sustenabilitatea socială și economică a României?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Despre pregatirea de care antreprenorul trebuie sa o aiba, este mult mai usor in ziua de azi decat acum 10 ani, pentru ca accesul la informatie s-a ieftinit, domeniile de cunostinte accesibile s-au inmultit in mare parte datorita cursurilor online ieftine si al AI-ului.
Cat despre responsabilitatile la care antreprenorul se inhama, eh, realitatea este ca nimeni nu te obliga. Antreprenoriatul inseamna o viata cu risc mare si recompensa pe masura, cel putin teoretic.