Ministrul Apărării, d. Vasile Dîncu, ne învață că singura șansă de oprire a războiului este o târguială între NATO și Rusia, peste capul ucrainenilor, în urma căreia să fie date Kremlinului teritorii din Ucraina, act de care nu e capabil regimul politic de la Kiev. Reia astfel teza altui clujean înțelept, d. Andrei Marga, fost ministru de externe, care a ratat de puțin obiectivul facerii țăndări a politicii externe a României și Institutului Cultural Român, cât a fost în funcție.
Strategul pesedist Dîncu, omul care a făcut Armata Română, supranumit, în vremea satisfacerii stagiului militar, admirativ, „Pixîncur”, dată fiind promptitudinea și perfecțiunea poziției de drepți, ar avea de răspuns la o întrebare: „Dar regimul politic de la București, din care cu onoare face parte, e capabil de așa ceva? Dacă Moldova e ocupată de ruși, d. Dîncu va povățui NATO să aranjeze peste capul României luarea din nou în robie de către ruși a românilor de dincolo de Prut, ca să se pună capăt odată războiului?”.
Ministrul de Externe Manoilescu a leșinat când cu semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Ca să nu fie, tot așa, război, peste 1 milion de români aflați în Transilvania de Nord, inclusiv Clujul domnului Dîncu, au fost dați pradă hoardelor horthyste. Dacă ar fi fost el ministru atunci, V. Dîncu și-ar fi ținut cu siguranță cumpătul. D. „Pixîncur” ar fi semnat, după ce și-ar fi mângâiat mustața, cu filosofia (sociologia) care vrea să fie aplicată acum Ucrainei...
• Când începusem să umblu la școală, să fi avut vreo 7-8 ani, mă trimitea mama la sifoane. Căram, cu o navețică făcută din țevuști sudate, două sifoane grele, de sticlă groasă, în muchii, cu cap metalic. Cred că erau aproape tot atât de grele cât apa cu bule care se băga în ele. Arătau ca niște bombe.
Așa și erau mânuite de sifonarul cu mâini de uriaș din povești: înainte să dea drumul la încărcare, le capișona cu niște cilindri împletiți din ochiuri de sârmă – la caz că explodează, să nu mutileze oamenii cioburile monstruoase.
Și acum merg la sifoane. E o prăvălie mititică, unde se vinde și vin la pungă pentru cei mai strânși la buzunar. Uneori, printre mușteriii care degustă un șpriț la botul calului, stăruie o întrebare: ce vin o bea dom Popescu? Că sifon vedem că ia, da vin, ioc. Le-am spus odată că nu beau niciun fel de alcool. Au zâmbit, convinși că sug pe-ascuns, să nu mă știe lumea.
Bietele sifoane sunt acum dintr-un plastic subțire, albăstrui, cu capete tot de plastic. De fapt, niște pet-uri care nu mai păstrează nimic din aerul periculos al strămoșior militari. Dar, într-o zi, ce văz pe răftulețul de promovare pentru merloți, busuioace și sovinioane? Un sifonaș – mai bătut în cap, mai burduhănos, cu un cap negru, amenințător, față de albastrul celorlalte. Pe etichetă, tot neagră, scrie cu litere înflorite Sifon, apoi, cu litere drepte: ROMÂNESC. Face cinste din totdeauna (din e despărțit românește, cu cruzime și hotărâre, de totdeauna). Domnule, zic, cum e sifonul ăsta nou, românesc? Are presiune mai mare, probabil, de clatină omul pe picioare mai ceva decât vinul, așa-i de tare, întreb bântuit prin spatele minții de nostalgia sifoanelor-grenadă ale copilăriei...
Nu, dom Popescu. Ăsta se deosebește că e mai mic. Altfel, e la fel cu astea mai mari. Bine, dar văz că tot 14 lei costă. Dacă cumpăr unul, pe ce dau banii în plus? Păi, plătiți că-i românesc. Sifon românesc.
Cad pe gânduri. „Dar astea mai mari sunt nemțești, englezești?”. „Nu, dom`le, tot românești”. Dumirit, decartez 14 lei și iau sifonul să-l pun pe etajera cu amintiri din călătoriile mele pe globul pământesc. „Măcar să vi-l umplu”, zice domnul sifonar cu un soi de milă...
Așa m-am înscris în programul de cumpărat produse românești, „ca să ne ajutăm noi, românii, noi pe noi”, lansat alaltăieri de liderul PSD, d. Marcel Ciolacu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
