Planul de pace al lui Trump: tratat politic sau act de comerţ?

Foto: Profimedia

„Să ne fie bine ca să nu ne fie rău”– deşi pare varianta câştigătoare, pe tărâm politic e calea cea mai bună spre sinucidere. Nu se ştie cine a afirmat pentru prima dată (Seneca?) că iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători, însă când vine vorba de România într-un asemenea context, mulţi vestici îşi aduc aminte de anul 1944: „A, voi sunteţi ăia care i-au trădat pe nemţi când aţi văzut că vor pierde!”

Analiza de faţă nu se doreşte a fi originală, ci doar lucidă – atât cât poate fi în urma unor discuţii, a zeci de informaţii căutate pe ici pe colo şi a consultării inteligenţei artificiale.

Actualul plan de pace din pentru Ucraina, cele 28 de puncte revizuite la 19, generează multă speranţă în inima muritorilor de rând, mai ales că în Ucraina se şi moare, efectiv şi repede, zi de zi. Totuşi, este necesară o analiză la rece a acestui aşa-zis efort al Americii (a se citi Trump) de a se urca pe un nou piedestal.

Documentul de 19 puncte – şi altele care vor mai urma, probabil – este într-o etapa iniţială şi funcţionează mai mult ca un cadru de negociere decât ca un tratat. Pare să stabilească baze pentru discuţii, dar lasă spaţiu pentru decizii politice majore. Practic nu stabileşte nimic. Conducerea Ucrainei a insistat că nu are mandat popular pentru a decide cedarea de teritorii sau alte chestiuni fundamentale fără referendum sau decizie constituţională. Ajustarea planului constă în reducerea punctelor controversate pentru a asigura acceptabilitatea Ucrainei şi, probabil, a aliaţilor europeni. Documentul iniţial era de 28 de puncte, elaborat de SUA a fost revizuit în urma discuţiilor cu Ucraina la Geneva. Punctele cheie includ chestiuni care în actuala configuraţie socio-politică şi militară nu pot avea prea multă deschidere din partea beligeranţilor, chiar dacă, spre exemplu, cedarea de teritorii ocupate de Rusia, recunoaşterea anexării Crimeei etc. au fost eliminate sau amânate în versiunea de 19 puncte.

Dar logica mea elementară – chiar rudimentară dacă încerc să mă situez la nivelul Rusiei – zice că totul se rezumă la ocuparea sau retragerea din teritoriile ucrainene. Rusia nu va face asta niciodată, aşa că planurile de pace sunt doar cortina în spetele cărei continuă războiul. În rest părțile negociază ca să vadă ce avantaje mai pot fi obținute.

Teritoriile ocupate de Rusia sunt cheia întregului joc, miezul dur al problemei, nu sancțiunile, nu garanțiile, nu planurile de pace. Rusia nu se va retrage în primul rând pentru că nu o poate obliga nimeni, în niciun fel, să facă asta. Apoi pierderea Crimeei, aproape sacră pentru ruși, ar face regimul să pară slăbit, ceea ce ar amenința stabilitatea internă. Donbass şi sudul Ucrainei sunt legătura strategică spre Crimeea și zonă-tampon, sigură control asupra Mării Azov. Putin nu se poate întoarce acasă cu narativul că „ne-am retras”, din moment ce sistemul de legitimare al Kremlinului e construit pe victorie și restabilirea ordinii rusești, precum şi pe denazificare – definiţia rusească pentru îndepărtarea NATO. Şansele ca Rusia să se retragă voluntar sunt practic nule în actualul context.

Pe de altă parte Ucraina nu poate accepta oficial pierderea de teritorii, indiferent de presiunile externe. Constituția ţării interzice cedarea de teritorii şi orice lider ucrainean care ar semna cedări, implicit şi-ar pune semnătura şi pe actul său de sinucidere politică, întrucât conform tuturor sondajelor de după 2014 populația nu acceptă niciun compromis teritorial. Deci, nici Ucraina nu poate ceda oficial teritorii.

foto: Profimedia

Aşadar avem un conflict blocat, nu pentru că cineva anume nu ar vrea pace, ci pentru că cele două părți au poziții incompatibile. Rusia susţine fără discuţii ca teritoriile ocupate sunt ale ei, iar Ucraina că niciun centimetru din ţară nu este negociabil. Astfel de poziţii nu pot avea puncte de convergenţă în niciun plan simplist. Rezultatul este un război de uzură asezonat cu negocieri simbolice care testează ce mai poate fi obținut pe margine, ce se mai poate ciupi în plus.

În termeni diplomatici suntem în prezenţa unui issue linkage, adică legarea mai multor probleme într-o singură negociere, bazată pe schimbul reciproc de compromis, în cadrul căruia părțile pun pe masă lucruri care nu rezolvă miezul problemei, dar pot aduce avantaje: rute comerciale, metode de monitorizare internațională, situaţia prizonierilor, poziționări geopolitice, sancțiuni gradate, garanții de securitate vagi, energie, exporturi, bani pentru reconstrucție, sprijin militar condiționat, recunoașteri tacite sau ambigue. Cu alte cuvinte se negociază orice, numai esența nu, pentru că esența nu este negociabilă.

Pe acest fond, analiştii consideraă că pot exista trei scenarii realiste: (I) un conflict înghețat (cel mai probabil) ca în Transnistria, Corea de Nord/Sud cu instituirea unei linii de contact, fără existenţa unui tratat formal. (II) schimbare în termen militari în teren, dacă una dintre părți obține un avantaj decisiv, (III) o schimbare politică internă într-una dintre țări, de exemplu un alt tip de conducere la Moscova sau la Kiev, cu alte priorități (destul de improbabil). În concluzie atâta timp cât Rusia nu vrea să se retragă, iar Ucraina nu poate ceda, orice plan de pace este doar un exercițiu diplomatic, nu o soluție reală. Se negociază lucruri secundare, se testează limite, se construiesc poziții, dar nucleul conflictului rămâne neatins.

Totuşi, la ce foloseşte aceasta negociere, aparent inutilă care nu poate produce pace reală, știind foarte bine că Rusia nu se retrage, iar Ucraina nu cedează. Aceasta este una dintre temele mari ale geopoliticii actuale, iar logica din spate e 80% psihologie strategică și 20% negociere reală.

Planurile de pace sunt, de fapt, instrumente de presiune. Ele nu sunt concepute pentru a obține pacea acum, ci pentru a testa liniile roșii ale fiecărei părți: ce acceptă Ucraina, chiar și într-o formă minimală, ce refuză Rusia chiar și teoretic, ce anume cedează fiecare aliat, ce garanții pot fi puse pe masă. Prin ele SUA și UE trebuie să arate lumii cine vrea pace și cine nu, având ca finalitate bătălia pentru imaginea globală.

Occidentul european vrea să transmită că vrea pace, că Rusia o refuză, că Ucraina e în postură defensivă, legitimă, sancțiunile sunt justificate şi că Rusia e agresorul incontestabil. Acestea sunt chestiuni cu destinatari bine determinaţi: China, India, Africa, Brazilia, ONU şi chiar propriilor populații obosite de război şi nemulţumite de situaţia internă. Cu alte cuvinte planurile sunt un instrument de propagandă diplomatică, nu soluții. UE are nevoie de procese de pace pentru opinia publică, întrucât e obosită economic, militar și politic. Guvernele trebuie să arate alegătorilor că lucrează la soluții şi că există efort diplomatic continuu, prin care se caută rezolvări non-militare. Chiar dacă rezultatul e zero, procesul contează din punct de vedere politic intern.

SUA nu vor neapărat o pace, ci să sondeze dacă conflictul poate fi înghețat în condiții favorabile lor: o linie de contact stabilă, încetarea bombardamentelor și un armistițiu fără acord de pace, care le-ar permite reducerea costurilor pentru efortul de război ucrainean, predictibilitate pe piețele energetice şi relaxarea aliaților europeni. De aceea SUA își calibrează sprijinul pentru Ucraina în funcție de răspunsurile ei la astfel de planuri, fiecare dintre ele fiind un test pentru Kiev: cât e dispus să negocieze Zelenski, cât de dur e discursul elitelor ucrainene, cât de mult sprijin popular mai există, ce compromisuri pot implementate în viitor. Washingtonul trebuie să știe cât poate forța Ucraina fără a o destabiliza intern.

Pe de altă parte, întreg Occidentul vrea să vadă răspunsul Chinei, orice plan occidental fiind și o întrebare adresată Beijingului. Întrebările nepuse încearcă să identifice răspunsuri şi direcţii la mutări viitoare: se aliniază China spre Rusia sau se declară neutră până la capăt? Critică planul său îl folosește ca punct de plecare pentru propriile propuneri? Beijingul joacă rolul marelui arbitru tăcut, pentru care planurile de pace sunt mesaje codificate.

În fine, planurile de pace servesc şi ca instrumente de gestionare a relaţiilor dintre aliați. Polonia, Franța, Germania, România, statele baltice, toate au opinii divergente, iar într-un haos discursiv planul are menirea a oferi un cadru comun de discuţie, de a calma spiritele şi de a linişti pieţele. El este și un exercițiu intern al Occidentului, nu doar un mesaj pentru Rusia. Peste toate acestea Rusia nu caută înghețarea războiului în termeni occidentali, ci legitimitate teritorială. Probabil că înţelege şi ea că în spatele scenei se negociază altceva decât teritorii, pentru că teritoriile nu sunt negociabile. În schimb problema prizonierilor, exporturile de cereale, gazul și petrolul, controlul Mării Negre, sancțiunile, coridoarele umanitare, viitorul industriei de armament, poziția NATO în Europa de Est etc., toate comporta discuţii.

foto: Profimedia

Ca urmare planul de pace este o platformă de negociere pentru elemente secundare, nu pentru războiul în sine, fiind în acelaşi timp instrument de presiune şi imagine, test geopolitic şi mecanism de calibrare a sprijinului. Conflictul e blocat pentru că miezul problemei e nerezolvabil prin negociere. Tot restul e teatru diplomatic în jurul unui punct fix.

Tot acest proces diplomatic este foarte departe de modalitatea simplă şi eficientă în care celelalte vieţuitoare de pe planeta noastră îşi rezolvă eficient şi rapid, cât se poate de firesc (natural), conflictele. Dacă facem o comparaţie superficială, vedem că însăşi războiul este ceva nenatural, în lumea lor existând doar lupte, nu şi războaie. Chiar şi în cazul animalelor cu puternic instinct social, confruntarea a două clanuri/haite nu degenerează pentru perioade lungi de timp în mod acut.

Rusia pare insensibilă la orice, întrucât poate duce mult (are resurse primare, aliaţi, o populaţie obedienţă), iar Trump nu vrea decât avantaje personale, piețe și materii prime, într-un cuvânt, profit. Rusia nu poate câștiga definitiv. Vedem că operațiunile militare ruseşti nu au reuşit să subjuge Ucraina sau să asigure control stabil pe tot teritoriul ocupat și are costurile umane, materiale și economice enorme (Institute for the Study of War). Se confruntă, de asemenea, cu probleme de logistică, moralul trupelor, probleme de recrutare și sancțiuni care îi restrâng capacitatea de proiecție de putere pe termen nelimitat (New York Post). Dar nici înfrângerea Rusiei nu este un scenariu viabil! Rusia are suficiente resurse geopolitice (armament convențional și nuclear, economie parțial rezilientă, capacități de influență regională), pentru a păstra zonele ocupate și a preveni o înfrângere clară. (CSIS Website). O asemenea înfrângere ar produce un risc intern mare pentru regim, criză politică şi instabilitate, iar Kremlinul preferă o situație de uzură pe termen lung, căreia îi poate face faţă. Bilanţul e un impas total: Rusia nu e capabilă, fără costuri uriaşe şi riscuri interne, să cucerească Ucraina, dar nici Ucraina ajutată de occident nu poate forţa o capitulare a Rusiei.  

foto: Profimedia

Practic Ucraina depinde foarte mult de Occident ceea ce pe termen scurt se traduce în următoarele direcţii. Dependenţă militară de armament greu, muniţii, sisteme de comandă și intelligence occidental (inclusiv sprijin logistic), care sunt decisive pentru capacitatea Ucrainei în atac şi apărare. Pierderea suportului ar restrânge drastic opțiunile ei (Reuters). Dependenţa economică de finanțare, de rezervă valutară și reconstrucție, de UE și instituțiile occidentale care acoperă o mare parte din costuri (Bruegel). Dependenţa politică şi diplomatică se concretizează în legitimitate internațională, sancțiunile împotriva Rusiei și presiunile diplomatice care vin în principal din partea Vestului. (Carnegie Endowment).

De aici izvorăsc şi riscurile pe termen scurt. Oboseala aliată, declinul donațiilor și prioritățile interne ar putea reduce ritmul livrărilor de ajutor. Iar dacă SUA își schimbă poziția, Europa va prelua o parte mai mare din sarcină (Kiel Institute). Orice restrângere semnificativă a sprijinului occidental ar putea transforma avantajul, din ofensivă, în pantă descendentă pentru Kiev, aducă într-o înghețare nefavorabilă a războiului sau în pierderi de teren (Le Monde). Ucraina rămâne dependentă de resursele occidentale pe plan militar, financiar și diplomatic; asigurarea pe termen lung cere angajament continuu și coordonat al SUA și UE.

De aceea strategia reală pe termen lung a SUA (administrația Trump) față de Rusia devine foarte importantă și trebuie analizate liniile strategice identificate în diverse analize recente. SUA se afla într-o etapă de calibrare între confruntare și coexistență, urmărind să blocheze expansiunea agresivă a Rusiei, dar evitând escaladarea directă spre riscul nuclear. În același timp se uită la instrumente mixte precum sancțiuni, sprijin pentru Ucraina, presiuni economice asupra Rusiei (New Eurasian Strategies Centre). Washingtonul se pot folosi de instrumentalizarea negocierilor prin folosirea planurilor de pace drept pârghii politice prin care să testeze concesii, să scoată Rusia din izolare sau, dimpotrivă, să o forţeze la concesii economice (Al Jazeera). Politica față de Rusia este văzută și prin prisma competiției economice strategice cu China, încercând să prevină o alianță prea coerentă între Moscova și Beijing (New Eurasian Strategies Centre). Analizele sugerează două posibile curente: 1) un Trump orientat spre negocieri pragmatice cu Rusia, inclusiv concesii pentru influență geo-economică, ori 2). o strategie hibridă care folosește presiunea economică plus oportunități comerciale pentru SUA și aliații ei (Policy Center). Pe termen lung SUA caută să menţină Rusia controlată și geografic limitată, să prevină revizionismul regional, dar şi să folosească instrumente diplomatice și economice pentru a-şi maximiza avantajele globale, inclusiv în competiția cu China. Modalitatea exactă depinde mult de politica administrativă și de echilibrul intern american (CSIS Website).

În aceste condiţii, în termeni cât se poate de realişti, e posibil a avem la un moment dat o pace murdară. Asta înseamnă, aşa cum am creionat deja mai sus, un armistițiu temporar, o înghețare a liniilor frontului, recte încetarea ostilităților fără rezolvarea statutului teritorial (Le Monde). Concesii tacite sau ambigue, prin recunoașteri neclare ale unor administrații rusești de facto (autonomii limitate, administrații locale susținute de Rusia), fără un tratat clar care să contrazică pe față dreptul internațional. Înseamnă și mecanisme de garanții de securitate slabe, doar pe hârtie, oferite de a părți terţe, fără prezență militară robustă, precum și monitorizare internațională limitată (Financial Times). În mod logic acestea ar fi însoţite de legături economice și ridicări selective de sancțiuni, reluarea unor relații economice (energie, cereale), în schimbul unor angajamente parțiale ale Rusiei (Al Jazeera).

Riscurile unei astfel de păci sunt multiple. O încetare superficială a conflictului ar da timp Rusiei să se reconstituie, să se reînarmeze și să îşi reseteze capacităţile agresive (Le Monde). Lipsa reactiva a justiției față de crimele de război ar însemna, prin neexercitare, un compromis al responsabilității Rusiei. Cea mai gravă consecinţa ar fi riscul reînnoirii conflictului, întrucât o „pace” fără soluții durabile în teritoriile disputate este doar o pauză (CSIS). O pace murdară e plauzibilă printr-un armistițiu și concesii tacite, dar ar lăsa probleme structurale nerezolvate și ar putea constitui doar o pauză periculoasă pentru Ucraina și Europa (Chatham Housei).

Totuşi, insensibilitatea Rusiei este doar parţială. Regimul de la Kremlin e mai atent la semnale interne privind stabilitatea și legitimitatea în faţa propriei populaţii, decât la costurile economice și presiuni externe, în sensul că nu reacționează la ele. Aşadar Rusia nu e complet imună, sancțiunile și eroziunea economică având efecte pe termen mediu, din interior spre exterior (New York Post).

În acest context global, mai interesantă mi se pare relaţia dintre Trump şi profit. Există pe bună dreptate o percepţie comună cum că elemente din planurile/tranzacțiile diplomatice ale echipei Trump pot fi motivate de avantaje geopolitice sau economice pentru SUA şi companiile americane, plus considerente politice interne pentru Trump. Mai multe analize critice spun că planuri ca cel de 28 puncte sunt văzute ca favorabile Rusiei și pot urmări interese geostrategice și comerciale americane sau cel puțin ale unor actori din jurul administrației Trump (Financial Times).

Se cuvin a fi făcute două observaţii despre modul de abordare a politicii externe al lui Trump. El nu operează cu paradigme diplomatice clasice, ci mai degrabă în interes personal. Are o percepţie bazată pe forţă, presiune economică, reinterpretând sintagma „America first” în sensul de a câştiga ceva acum, cât mai repede. Întreaga sa abordare este una de tip deal-marketing tranzacţional. Nu are răbdare pentru planuri multilaterale, tratate, arhitecturi de securitate, nu gândeşte instituţional, ci simplu, rapid, impulsiv. Ceea ce în politică este departe de a fi benefic. Trebuie spus şi faptul că nici pe tărâm economic Trump nu este o mare capacitate, însă este exponentul unei generaţii de comercianţi oportunişti şi orgolioşi pe care România o cunoaşte de mult timp și mult mai bine decât ar fi de dorit.

Trump nu respectă procese şi evoluţii, ci forțează rezultate, o altă dovadă a unei incapacitaţi, măcar în ceea ce priveşte cuprinderea şi înţelegerea problematicii cu care se confruntă. Peste toate, domină ego-ul său nemăsurat: nu consultă parteneri cheie precum NATO şi UE, nu are o strategie consecventă, improvizează fără noimă, reacționează la impulsuri, e sensibil doar la imaginea proprie. Asta face ca acţiunile SUA să fie diferite de cele ale oricărei administrații americane de după 1945.

La ce ne putem aştepta în următoarele 18 luni

Trump va putea exercita o presiune accelerată asupra Ucrainei, cu intenţia de a reduce ritmul livrărilor de arme scumpe. Astfel va începe condiționarea ajutorului și va pune presiune pe Zelenski prin declarații, sugerând că Ucraina trebuie să fie mai flexibilă. Scopul este evident, încercând să împingă Ucraina la o formă de negociere care să poată fi vândută ca victorie pentru Trump și sperând că va scădea moralul Kievului, că UE intră în panică și Rusia își intensifică presiunea militară. Preşedintele american este destul de cinic pentru a lasă Rusia să pună presiune pentru a slăbi poziția Ucrainei, fără să dea impresia că el abandonează Kievul, ci că Ucraina este cea care nu se conformează cerinţelor de pace.

Rusia va profita de ambiguitatea promovată de SUA și va forţa o escaladare controlată prin atacuri mai agresive pe front, lovituri masive asupra infrastructurii, presiuni pe linia Avdiivka–Kupiansk–Zaporojie şi creșterea recrutării interne. Scopul ei simplist este acela de a intra în eventuale negocieri cu cerinţe asupra unui teritori cât mia mare, ocupat deja.

Totuşi, Trump va vrea un DEAL (o înţelegere), aceasta finalitate fiind, în definitiv, menirea jocului său: nu un plan de pace diplomatic, ci un deal de businessman, care să privească încetarea focului pe linia existentă, promisiuni vagi de garanții pentru Ucraina fără participarea NATO, ridicări parțiale de sancțiuni pentru Rusia, acces american la unele piețe și resurse rusești (gaz, petrol, minerale), posibil pachete economice pentru Ucraina.

Tot ce s-a întâmplat în ultimii trei ani în Ucraina, ne conduce la concluzia că ea probabil va rezista. Este greu de crezut că Zelenski sau oricare succesor al lui vor accepta cedări teritoriale, renunțarea la aderarea la NATO, și va accepta statutul impus de neutralitate şi amnistii largi pentru Rusia, în ciuda faptului că o astfel de poziţie va conduce la tensiuni cu Washington şi discuţii despre înghețarea ajutorului, panică în UE. Cel mai grav este că va alimenta tendinţele hegemonice ale Rusiei.

Aşa cum îl cunoaştem, probabil că Trump va adapta din mers planul său, optând pentru altul, mai dur. Cred că nu se va abţine de la amenințarea de a bloca tot ajutorul militar şi exercitarea de presiuni directe asupra Kievului prin diverse condiţionări mai mult sau mai puţin imorale. Fără îndoială, aşa cum de asemenea ne-a obişnuit, va purta discuții directe sau prin emisari, cu Putin. Pentru el este important să obţină un act semnat, indiferent cât de superficial, care să îi aducă puncte pe plan politic intern, oportunități economice pentru companii americane în procesul de reconstrucție a Ucrainei și acces la materii prime rusești.

Acest proces complicat şi criticabil sub foarte, foarte multe aspecte, ar putea avea trei variante de deznodământ. Cel mai este probabil un armistiţiu neoficial, obţinut prin încetare parţială a focului, şi implicând faptul că Rusia păstrează teritoriile controlate. Deşi UE nu poate recunoaște o astfel de soluţie, SUA va declara victoria diplomatică ce are ca singură menire estetizarea imaginii şi întărirea orgoliului preşedintelui american. Ucraina va continua mobilizarea, iar Rusia întărirea pozițiilor deţinute, ştiind ambele foarte bine ce le rezervă viitorul.

A doua opţiune ar fi continuarea fragmentată a războiului datorită faptului că Ucraina va refuza total planul de pace, iar drept răspuns SUA va reduce ajutorul acordat. UE va încearca să compenseze, iar Rusia să forţeze avansul actualmente foarte lent, ajungându-se la un conflict perpetuat pe o durată şi mai lungă.

În fine prăbușirea politică a Kievului, deşi puţin probabilă, rămâne o variantă deschisă. Sub presiunea scăderii sprijinului american, pe fondul unei oboseli sociale accentuate, cu pierderi mari pe front, criza internă ce poate apărea în Ucraina, poate fi, nu neapărat violentă, dar cu siguranţă destabilizatoare.

foto: Profimedia

La ce ne putem aştepta în următorii 3 ani

În perioada imediat următoare Ucraina poate fi supusă unei presiune politice și militare accentuate. Administrativ, SUA va intensifica mesajul condiţionării sprijinului, propunând planuri cadru (chiar şi cel actual), dar nu un tratat serios (The Guardian). Rusia va continua ofensiva, cu intensificări locale, afectând infrastructura civilă. Observatorii opinează intensificări locale ale luptelor (Institute for the Study of War).

În scopul evitării unui astfel de scenariu, ori mai degrabă pentru a rezista lui, Ucraina va trebui să prioritizeze aprovizionarea cu muniţie şi diverse rezerve, inclusiv umane, să consolideze logistica de război şi să intensifice politica de PR, pentru a menţine sprijinul extern. UE ar trebui să lucreze deja la pregătirea financiară a unor fonduri de urgenţă şi la o coordonare rapidă cu statele baltice și Polonia. SUA, în cazul în care urmărește o soluţie tranzacţională, nu trebuie se se autoizoleze faţă de aliaţi. Desigur, Rusia va testa în continuare diverse limite.

Trump vă încerca la nesfârşit să obţină un deal printr-o abordare tranzacţională (armistițiu în schimbul concesiilor economice și garanţii vagi), indiferent de utilitatea lui pentru Ucraina şi UE, cu accent pe accesul la pieţele de energie și ridicări selective de sancţiuni (Reuters). UE pare că ar opune rezistenţă la orice cedare teritorială sau recunoaştere tacită, urmând să apară propuneri europene alternative și mecanisme de reconstrucţie folosind activele rusești blocate (Eeuronews).

Ucraina nu va accepta presiuni rapide, negociind amnistii şi garanții care beneficiază de mecanisme de verificare. UE va continua să ofere un pachet alternativ clar (finanţe și securitate), pentru a contracara presiunile SUA. Aceasta, dacă tot merge pe varianta de business va transparentiza clauzele economice, acceptând o consultare reală cu aliaţii. Rusia va cere concesii politice constând în orice ar putea favoriza consolidarea teritoriilor ocupate.

Anul 2027 ar putea fi concentrat pe consolidarea pozițiilor în teren şi adaptare strategică. Dacă armistițiul/partea tranzacțională reuşeşte să fie implementat, Rusia îşi va consolida administrațiile de facto şi se va folosi de perioada de repaus pentru reechipare. Dacă Ucraina refuză, va intensifica atacurile. Analize indică ambele posibilități (Institute for the Study of War). Ucraina va trebui să facă conversii rapide ale sprijinului militar în capabilități defensive durabile, respectiv muniţii şi sisteme anti-drone. UE să gândească programe de reconstrucţie care să nu încurajeze recunoaşterea de facto a anexărilor teritoriale. SUA, dacă rămâne pe abordarea tranzacţională, să condiţioneze ridicarea sancţiunilor de paşi verificabili. Rusia cu siguranţă va folosi această fază pentru a-şi regla economia de război.

2028 ar putea însemna o stare de echilibru fragil sau reînnoire a ostilităților. Cel mai probabil dacă Occidentul cedează, armistițiul şi recunoașterea tacită a unor administraţii de facto ruseşti, ar genera reluarea limitată a comerţului și ridicări selective de sancţiuni. Riscul constă în acordarea pentru Rusia a unei perioade de respiro pentru a reînnoi mai târziu ofensiva (Euronews). În varianta în care Ucraina şi UE rezistă, vom avea un conflict fragmentat, fronturi statice şi presiune economică continuă.

Ucraina va trebui să dezvolte o reziliență pe termen lung în economie, reconstrucţie şi instituţii puternice, evitând dependenţa de o singură putere exterioară. UE ar urma să se pregătească pentru a absorbi costul reconstrucției și securității pe termen mediu (Euronews). SUA, să nu submineze arhitectura NATO şi UE, altfel pierderea credibilităţii va fi costisitoare şi pe plan economic. Rusia, dacă obține recunoașteri, va consolida câștigul, iar dacă nu, va continua să folosească mijloace non-convenționale de presiune.

Concluzia foarte scurtă a celor de mai sus, respectiv scenariul cel mai probabil pentru perioada 2026–2028 este un conflict prelungit, fără perioade de armistițiu, eventual înghețarea situaţiei regionale, cu Occidentul încercând să gestioneze costurile și SUA jucându-şi rol tranzacțional. Cu alte cuvinte nimic nou sau bun. Semnele unei păci văzută ca businees ar fi ridicările parţiale ale sancţiunilor, contracte majore pentru corporații occidentale şi americane privind gaze, produse petroliere și minerale, declaraţii comune SUA-Rusia despre cooperare economică (The Guardian).

Semnalele în direcţia opusă, adică eşuarea unui astfel de plan de pace sunt: continuarea atacurilor ruseşti majore chiar și după un armistiţiu anunţat, emiterea de către UE a unor pachete de sancțiuni noi, prelungirea mobilizării în Ucraina (Institute for the Study of War).

Aprecieri personale

Abordarea de tipul „pacea ca business” este greşită din perspectivă strategică, iar metoda administraţiei Trump poate că produce rezultate imediate pentru imagine și afaceri, dar nu rezolvă problema de fond.

Transformarea păcii într-un business este moralmente problematică și strategic riscantă – iar administraţia Trump, prin natura tranzacţională şi impulsivă a politicii sale, nu are bunul renume de a construi soluţii diplomatice durabile. Acest lucru creşte probabilitatea ca, pe termen lung, conflictele să rămână, să revină pe agendă sau să se ivească altele noi. Toate sub aparenţa declarată a dorinţei de a aduce pacea. Însă judecând după acţiunile preşedintelui american, el joacă mai degrabă rolul unui dictator aliat cu agresorul, încercând să impună o capitulare, decât al unui negociator.

Evidența subliniată mai sus, anume că Trump nu practică o diplomaţie clasică, deşi aceasta îşi are exigențele ei necesare, este deosebit de importantă şi în asta rezidă faptul că nu poate controla situaţia. Lipsa unor termeni de arhitectură de securitate, a unor soluții multilaterale și a planificare cu rază lungă, reduc securitatea zonală şi globală la o oportunitate comercială, generatoare de pierderi de vieţi omeneşti şi crize economice majore.

Termenii importanţi pentru Trump sunt şi ei simplificați, reduşi la abordări de genul cine câștigă azi, ce spune presa despre mine, cu cine fac un deal rapid, cum monetizez relația, cum arăt puternic în trei propoziții pe Twitter. Administrația lui nu are nicio doctrină strategică coerentă, nu are un lanț instituțional disciplinat, nu face analize de risc, consultări prealabile cu aliații şi nu are răbdare – şi nici cunoştinţe, cred eu – pentru complexitatea inerentă diplomației. Abordarea impulsivă, prin presiune şi improvizaţie, doar în vederea obţinerii unei tranzacţii avantajoase, este nocivă în acest domeniu, mai ales că diplomaţia rusească ştie să îi facă faţă şi chiar să o manipuleze și să profite de ea.

Principial, dar şi tehnic, abordarea lui este complet greşită, întrucât un tratat (de pace) este în esenţă diferit de o tranzacţie, deşi la prima vederea este tot o înţelegere la care se ajunge în urma unei negocieri. Însă istoria întregii lumi a dovedit că nu orice comerciant poate ajunge în fruntea unei naţiuni ori dacă ajunge nu face lucruri bune. Pacea durabilă cere soluţii politice legale privind teritoriul, securitatea şi drepturile populaţiei, nu doar schimburi economice. Tranzacțiile pot rezolva temporar problema de cash-flow, dar lasă nerezolvate problemele principale. Este o evidență pe care nimeni, se pare, nu reuşeşte să o bage în capul preşedintelui american. De altfel, acest lucru pare imposibil văzând nu doar funcţia, dar şi vârsta lui.

Suntem în situaţia paradoxală în care un văzător de televizoare vrea să facă o tranzacţie cu un cumpărător de mere. Kremlinul urmăreşte consolidare teritorială și legitimitate internă, iar un deal comercial nu îi schimbă priorităţile strategice. Dacă SUA încheie înţelegeri bilaterale care ignoră aliaţii, Europa îşi pierde încrederea în SUA și pentru a evita riscurile, va începe să dezvolte o autonomie strategică şi economică. Aceasta agravează securitatea europeană, însă pe termen lung produce neajunsuri inclusiv Americii. Cu alte cuvinte, ar trebui să îl cităm pe Carlo M. Cipolla, care în eseul sau din 1976 „(Legile fundamentale al imbecilității umane”) afirma că: „un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câştiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acţiunilor sale.” Asta alături de ceea ce mă simt nevoit să reiterez: anume că orice pauză care îi permite Rusiei să se reechipeze, transformă pacea într-un binevenit sezon de regrupare militară şi economică.

Aspecte morale

Lumea de azi tinde să ignore orice componentă morală a chestiunii războiului ruso-ucrainian şi mai ale ceea ce înseamnă „pacea ca business” – ideea lui Trump de a forța partea atacată să cedeze. A trata invazia ca pe o tranzacție comercială înseamnă să validezi dreptul celui puternic de a smulge teritorii dintr-un alt stat. Dacă agresiunea devine negociabilă, atunci Tratatul de la Helsinki nu are nicio relevanță, suveranitatea nu mai contează şi frontierele devin o opinie, nu o realitate. Este exact formula care a dus la al Doilea Război Mondial, istoria dovedind că pacea obținută prin cedări forțate este pacea care naște războaie mai mari.

Forțarea victimei să cedeze teritoriu nu este pace, ci complicitate la agresiune. Efectul moral al presiunii exercitate, voalat sau nu, de către SUA asupra Ucrainei privind cedarea de teritorii are ca efect recompensarea agresorului pentru agresiunea sa, pedepsirea injustă sub toate aspectele, a victimei şi invalidarea normelor internaționale pe care s-a clădit relativa pace mondială de după cel de-Al Doilea Război l Mondial.

Nici măcar din perspectiva realpolitik, asta nu funcționează, pentru că agresorul învață că metoda merge și o tot repetă. Realpolitik este acel tip de abordare în politică și relații internaționale care pune accent pe putere, interese și rezultate practice, nu pe principii morale, valori sau idealuri.

Abordarea lui Trump de tipul „cel tare are dreptate” este un substitut de forță şi nu o strategie. Este acea optică de care lumea civilizată şi-a dat seama că este fundamental greşită şi o condamnă. Este cea care a permis şi alimentat toate nedreptăţile lumii, de când exista ea, de la cele mai mici, până la cele uriaşe, capabile să pună capăt vieţii pe Terra. Trump vede lumea ca pe o competiție între deal-uri, un câmp de forță unde cine are mai mulți bani sau pârghii, câștigă, o scenă în care moralitatea este irelevantă, iar solidaritatea este o cheltuială nejustificată. Ori aceasta e logică unui contract comercial/imobiliar, nu a unui plan menit să pună capăt unui război de agresiune. Dar războaiele nu sunt tranzacții şi nu poți negocia cu un agresor în același fel în care negociezi la la o vânzare sau la masa de poker. Este fix acea abordare de care un leader (nu dealer) veritabil trebuie să se ferească. Prosperitatea unei naţiuni nu are doar o componentă pur economică.

Pumnul băgat în gura celui slab nu e doar imoral. Este formula perfectă pentru ca Rusia să prindă curaj, cu toate renunțările făcute de faţadă şi să reînceapă războiul. Dacă SUA împinge Ucraina să accepte o pace dezavantajoasă, Rusia va susţine în continuare că a avut dreptate, iar comunitatea europeană şi ce mondială vor deduce că dacă nu ai arme nucleare, nu contezi şi poți pierde tot. China va trage concluzia că şi Taiwanul poate fi negociat ăn aceeași manieră, iar ceilalţi dictatori ai lumii vor vedea că agresiunea e profitabilă. Asta însemnă, de fapt, distrugerea întregii arhitecturi internaționale care a prevenit războaie mari în ultimii 80 de ani.

foto: Profimedia

Pentru Trump este important să facă un „show de pace” printr-o victorie personală rapidă şi să obţină beneficii economice, reducând astfel costurile SUA fără o strategie pe termen lung. Doar că tot istoria ne arată ca pacea ușoară e instabilă şi periculoasă, lăsându-l pe Putin întărit, nu slăbit şi punând Europa în pericol. Adică aduce atingere celui mai importantă partener din lumea civilizată, partener care este adept al unui echilibru just şi are acelaşi calibru moral pe care l-a avut şi America până în epoca Trump. Mezalianţele cu restul lumii sunt conjuncturale, bazate pe interese, nu pe valori. Iar valoare, indiferent cum o definim, arată fără niciun dubiu că pacea care sacrifică victima este o pace nedreaptă, care nu a rezistat niciodată în timp.

Când un președinte american îi spune victimei că trebuie să renunțe, el nu face pace, ci crează un precedent, iar precedentul care justifică forța și o consacră ca fiind mai importantă decât legea, suveranitatea, dreptatea și viețile oamenilor. Pacea lui Trump este doar o pauză înaintea unui război mai mare. Un fel de josnicie practicată la cel mai înalt nivel.

Aspecte legale

Deşi există şi reglementari normative internaţionale, şi acestea sunt ignorate în virtutea aceluiaşi „drept” al celui puternic. Acelaşi care se impune şi în lumea animală, dar fără a degenera în război. Din perspectiva dreptului internațional, fără cosmetizări diplomatice, sunt incălcate mai multe principii fundamentale.

Este interzis să anexezi teritorii prin forță – acesta este cel mai sacru principiu al ordinii internaționale postbelice, consacrat prin Articolul 2(4) din Carta ONU: „Este interzis statelor să folosească forța împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat.” Invazia Rusiei este o violare clară a acestui principiu, iar anexarea teritoriilor ucrainene este nulă din perspectivă juridică. Nicio țară, nici măcar SUA, nu poate legaliza anexări obținute prin agresiune, întrucât ar fi – exemplificat cât se poate de banal – ca și cum ai legaliza o tâlhărie pentru că hoțul e mai puternic decât victima și este capabil să îi ia bunul.

Un acord impus victimei sub presiunea agresorului este şi el, nul din punct de vedere juridic, conform Articolului 52 al Convenției de la Viena privind Dreptul Tratatelor, dar și conform jurisprudenţei Curții Internaționale de Justiție, fiind, de asemenea, o cutumă internațională stabilă. Dacă Ucraina ar fi forțată să cedeze teritorii, acel acord nu ar fi valid juridic, fiind doar un fapt politic, nu un act de drept. Nu există nicio bază legală nici pentru „concesionarea” Crimeei, nici pentru recunoașterea unor regiuni cucerite ca aparţinând Rusiei.

Niciun stat terț, inclusiv SUA, nu poate dispune de teritoriile unui alt stat. Dreptul internațional e explicit în acest sens, stabilind că ţările terțe nu pot negocia suveranitatea unui stat fără consimțământul lui. Nici măcar dacă sunt mari puteri şi mediază conflictul în această calitate, nici dacă promit beneficii economice şi încearcă să calmeze conflictul. Nici SUA, nici UE sau ONU nu pot oferi Rusiei teritorii ucrainene, nici direct şi nici indirect. Dreptul internațional nu le permite o astfel de abordare.

Ucraina are dreptul la autoapărare „până la restabilirea integrității teritoriale”, aşa cum afirmă Articolul 51 din Carta ONU. Iar Ucraina nu doar că poate (ăn sensul că îi este permis), dar are şi dreptul să își recupereze tot teritoriul recunoscut internațional. Asta înseamnă tot Donbasul, tot sudul ocupat, incluzând Crimeea, practic granițele din 1991. Nicio administrație americană nu poate contrazice legal acest drept.

Anexările rusești sunt nule şi niciun stat democratic nu le recunoaște. Recunoașterea lor ar încălca Carta ONU, Actul Final de la Helsinki din 1975, Carta Paris din 1990, Memorandumul de la Budapesta din 1994, Constituția Ucrainei şi rezoluții multiple ale Adunării Generale al ONU. Recunoașterea ar pune satele implicate în poziția de a încălca direct dreptul internațional, motiv pentru care nici măcar administrațiile cele mai cinice din vest nu recunosc anexările rusești din Ucraina.

Pacea impusă împotriva principiului suveranității creează un precedent periculos, iar dreptul internațional se bazează pe precedent. Dacă SUA ar forța Ucraina, Rusia ar beneficia de un precedent care i-ar permite să înfăptuiască noi agresiuni. China ar profita şi ea de acest precedent în problema Taiwanului, Serbia în chestiunea Kosovo, Azerbaidjan pentru Armenia, Turcia pentru Siria, Iran pentru Irak... şi lista continuă. Ar fi literalmente sfârșitul ordinii internaționale postbelice. Trump – şi pentru asta vina îi aparţine într-o măsură chiar mai mare decât lui Putin – a redus ONU la stadiul de relicvă fără putere.

Complicitatea Administraţiei Trump la agresiune nu este o apreciere deplasată. În termeni legali forțarea victimei să cedeze este chiar complicitate la agresiune în sens propriu, iar dacă o mare putere sprijină agresorul pentru profit economic, atunci ea violează principiile fundamentale ale Cartei ONU şi devine responsabilă în legitimarea crimei inițiale, erodând întreg sistemul de protecție a statelor mici.

Pace ca business reprezintă încălcarea principiului de Pax Americana. Însăşi ordinea globală creată de SUA după 1945 se bazează pe respectarea frontierelor, respingerea anexărilor şi sprijinirea victimelor agresiunii. Chiar dacă uneori şi SUA a eşuat în aceste deziderate, cel puţin niciodată până acum nu le-a încălcat explicit. Renunţarea la aceste principii pentru un deal pentru reducerea unor costuri, acces la resurse şi show politic, dinamitează propriul sistem juridic al SUA, cel pe care s-a construit naţiunea americană. Pacea devine o marfă, dreptul internațional obiect al negocierii, iar agresiunea un instrument legitim.

Pacea lui Trump este din punct de vedere juridic invalidă, ilegală, contrară Cartei ONU şi ordinii internaționale, contrară tratatelor ratificate de SUA.

__

Din perspectivă legală Crimeea rămâne teritoriul Ucrainei. Conform dreptului internațional, Crimeea este parte a Ucrainei pentru că anexarea prin forță este interzisă, iar Rusia a folosit forța militară în 2014 – act ilegal, indiferent de context. Referendumul rusesc din 2014 este nul conform Comisiei de la Veneția și al ONU întrucât s-a desfășurat sub ocupație militară, nu a respectat Constituția Ucrainei, nu a fost liber, imparțial sau legal. Constituția Ucrainei cere un referendum național, nu local, pentru modificarea frontierelor. Deci votul este invalid juridic. Rusia a încălcat tratate pe care ea însăși le-a semnat: Memorandumul de la Budapesta (1994) prin care Rusia s-a angajat să respecte integritatea teritorială a Ucrainei; Tratatul bilateral de frontieră (2003) unde Rusia recunoaște explicit Crimeea ca parte a Ucrainei; Carta ONU și Actul Final de la Helsinki, acte ce interzic modificarea frontierelor prin forță. Rezoluția ONU nr. 68/262 din 2014 stabilește că integritatea teritorială a Ucrainei include şi Crimeea. Aproape toate statele lumii și organizațiile internaționale consideră Crimeea drept teritoriu ucrainean. Chiar dacă Rusia exercită control efectiv asupra Crimeei, dreptul internațional distinge clar între control de facto (de fapt) şi suveranitate de jure (de drept).

Jus cogens desemnează normele juridice internaționale, care sunt absolute, imperative, de la care nu se poate deroga. Caracteristicile lor principale este că sunt superioare tuturor celorlalte norme, niciun stat nu poate face un tratat care să le contrazică, iar dacă un tratat contravine unei norme jus cogens, el este este nul de drept (automat). Normele jus cogens privesc interzicerea agresiunii, a genocidului, a sclaviei, torturii, a dobândirii teritoriale prin forță, consacră autodeterminarea popoarelor.

Legătura dintre legitimitatea apartenenței Crimeei la Ucranian şi jus cogens este aceea că fiind anexată prin folosirea forţei, se încalcă o normă jus cogens, motiv pentru care niciun tratat, referendum sau acord unilateral nu o poate face legală.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp