Invitat în emisiunea „În fața ta” de la Digi24, teologul Damian Anfile a vorbit despre fascinația unei anumite părți a populației României pentru daci, dar și despre „revenirea” acestora pe agenda publică.

Pe unii îi deranjează foarte mult rotația planetei noastre. Ei consideră că ar trebui să simțim rotația pentru că deseori simțim când ne mișcăm, însă aici nu au deloc dreptate.

Mult timp am trăit cu frica de a nu fi destul: destul de bun, destul de pregătit, destul de puternic. Frica aceasta m-a făcut uneori să aleg drumuri greșite sau să rămân prea mult în locuri care nu-mi făceau bine. Tu, copila mea, să nu uiți niciodată: dacă tu nu crezi în tine, nu avea pretenția s-o facă cei din jurul tău. Și nu, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui! Tot ce ai de făcut este să fii cea mai bună versiune a ta, respectându-te și respectând pe cei ce contează pentru sufletul tău.

Republica Moldova este mai vizibilă acum decât România. Anvergura internațională a Maiei Sandu e mai mare decât cea a lui Nicușor Dan.

Există în spațiul public european tot mai frecvente afirmații de genul „Ne trebuie mai multă Europă” cu sensul de întărire a UE, sau afirmația lui Mario Draghi legată de nevoia unui „federalism pragmatic”, adică trecerea de la confederație la federație. Toate aceste afirmații vin în contextul în care agresiunea Rusiei este tot mai amenințătoare și adversitatea trumpistă tot mai evidentă.

Să-mi saie inima, țățico: Nicușor Dan a făcut „o gafă de proporții”, și-a pus șapca MAGA sub fund! titrează vigilenta presă patriotică. Io viu și plusez: crimă de lezmajestate, să fie tuns în direct la Televiziunea Poporului!

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Suntem într-un moment foarte dificil care nu mai poate fi rezolvat cu încă o rundă de împrumuturi și încă o rundă de consum în neștire. Vestea bună este că avem în sfârșit un prim ministru capabil, care pare decis să ia decizii dure care să ne scoată repede din criza. Întrebarea este: suntem în stare pentru prima oară după Revoluție să facem ceva pe termen lung?

Trăim într-un paradox continuu. Ne plângem de calitatea sistemului de învățământ, arătăm cu degetul spre ministere și reforme eșuate, însă refuzăm să privim în oglindă. Săptămâna trecută, o întâlnire crucială despre viitorul educației în era AI, organizată de Digital Nation și moderată de Florin Negruțiu, a pus pe masă un adevăr incomod, dar necesar: nu doar statul este responsabil de educație.

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.