Suntem în piața centrală din oraș, unde se dă startul în drumeția de inaugurare a unui nou traseu din Via Transilvanica, cunoscutul „drum care unește“ creat de frații Alin și Tiberiu Ușeriu și Asociația Tășuleasa Social.

Deși alegerile s-au încheiat cu eșecul răsunător al lui George Simion, extremismul nu pare a fi lăsat să moară. Intenționat. Pare că cineva vrea să ne prezinte, prin sondaje și luări de poziție publice, acest monstru care crește mare și se face uriaș, numai bun să ne calce în picioare în 2028 sau mai devreme… Mă uit, însă, în Europa și văd că de extremiștii români de la AUR face mișto atât Viktor Orban, mâna dreaptă a lui Putin în Europa, cât și oamenii lui Meloni. Foto: Profimedia

​Sunt peste o sută de ani de când România se află într-un „nou regim de istoricitate”, mai exact, în modul în care prezentul se raportează la cel mai reprezentativ moment al trecutului pe care-l percepe. Există așadar, o legătură directă între prezent și anul 1918, legătură în care ni se relevă o experiență a timpului împlinit, convergent, identitar, de proximitate morală și de legitimare pentru toți românii.

Dacă n-aș fi știut mai bine cât de ușor se împotmolesc roțile statului român atunci când vine vorba de birocrație, poate chiar aș fi rămas surprins. Poate chiar aș fi crezut că a fost un incident izolat, că este vina nămolului de pe jos și nu a mașinii în care ne aflăm.

Summitul Republica Moldova-Uniunea Europeană, desfășurat pe 4 iulie 2025 la Chișinău, vine să infirme cu forță una dintre cele mai răspândite teze ale propagandei pro-ruse: că Moldova nu va fi niciodată primită în UE, că nu ne vrea nimeni acolo sau că suntem prea mici și prea săraci pentru a fi luați în serios. Realitatea e alta. Iar acest summit a demonstrat-o cu vârf și îndesat. Ce ar mai trebui să facă oficialii europeni ca să demonstreze că aderarea la UE se întâmplă chiar acum? Totul dacă și viitoarea legislatură a Parlamentului, votat de cetățeni pe 28 septembrie, va vrea asta.

În ultima lună de zile, o bătrână mi-a spus de vreo trei ori, când am avut ocazia să vorbim, că ea ar fi de acord să nu primească pensie o lună de zile, doar să se „repare” țara, să ne revenim.

Istoria - mereu neglijată, de prea multe ori repetată! Ce scriu mai jos nu e fabulație, sunt fapte din trecut. Citesc zilele acestea opinii ale unor domni care se consideră liberali și democrați dar mă crucesc. La modul cel mai sincer! Știți de ce? Pentru că între aceste poziții liberale extreme și fascism e un pas mic. Mic de tot! Și vă explic mai jos.

„Viața noastră unde e? / Viața noastră ce-ați făcut cu ea?” – e poate cel mai nimerit refren pentru România anului 2025. Era un cântec de George Nicolescu pe care-l ascultau la vinil bunicii mei și, chiar dacă azi nu știu să-l mai auzim la radio, îl fredonăm în gând în neștire, în timp ce facem calcule de subzistență între două facturi, renunțăm la planuri sau ezităm în fața unei călătorii scurte până la părinți. Sau a unei cărți noi în bibliotecă. Sau a unei zile libere după atâta oboseală.

În acest film, porcii nu sunt neapărat răi. Sunt doar eficienți. Au o ingeniozitate leneșă, o poftă de viață fără morală. Au înțeles că lumea nu e condusă de păsările care trudesc, ci de cele care își construiesc ziduri. Nu ziduri de idei, ci de cărămizi. Dar păsările nu cedează. Se regenerează în furie. Devin proiectile cu ideal. Poate tocmai de aceea sunt simpatice. Nu pentru justețea lor, ci pentru încăpățânarea lor. Nu pentru că știu ce e meritul, ci pentru că încă mai cred în el.

Abia ce se corectaseră niște inechități istorice prin legea pensiilor, ca să se introducă acum alte inechități istorice, prin impunerea CASS doar unor pensionari.