M-am gândit recent la profesorii din sate. Și mi s-a făcut gol în stomac. E clar că sănătatea psihică a lor reprezintă o componentă indispensabilă a sistemului educațional, dar observ cum este adesea neglijată, mai ales în mediul rural. În aceste zone, nu doar că se confruntă cu dificultăți profesionale specifice, dar și cu un context social și economic care adesea le afectează starea de bine, familia, viața în general. Articolul de față a apărut ca o revoltă față de situația lor, el explorează principalele provocări ale sănătății psihice a acestora și oferă sugestii pentru îmbunătățirea situației, dar nu le luați drept icoane, ele sunt redate obiectiv, după ce am cercetat terenul, dar sunt pătrunse de experiențele personale.

Ultima perioadă e una marcată de o întrebare care tot revine, în mod legitim: ”A fost sau n-a fost Rusia în alegerile noastre?” Și, pentru că instituțiile statului, responsabile cu asta au refuzat efectiv să răspundă în vreun fel la asta, oamenii au început firesc să speculeze. Și chiar să găsească tot felul de explicații, care de care mai ciudate și mai nesusținute de adevăr, menite, în funcție de simpatia personală față de un candidat sau altul, să ducă spre un rezultat. Pentru că oamenii au nevoie acum, mai mult decât oricând în ultimii treizeci și cinci de ani, de un rezultat. Altfel, fără rezultate, democrația e compromisă, e o vorbă seacă care sună gol.

A dat un nou interviu „în presa străină”. De data asta unui tip din Canada mutat în Florida care are un podcast și o bunică româncă. CG vorbește engleza pe care a uitat-o Ion Iliescu, specifică băieților cu ochi albaștri „de pe externe” din anii 80. La câte misiuni a avut CG în străinătate, și în comunism, și după, te-ai fi așteptat să-și fi îmbunătățit măcar limba de circulație. Că de circulat, a circulat mult, într-un timp când românii „lui” locuiau într-un lagăr numit Republica Socialistă România.

Ultimele săptămâni au fost unele în care întrebarea fundamentală care s-a regăsit pe buzele românilor a fost dacă politicienii noștri au înțeles ceva din votul lor. Această întrebare i-a fost acum adresată și lui Crin Antonescu, care se dorește a fi adversarul lui Călin Georgescu, despre care spune că ar fi totuși bine să poată candida și astfel să fie ales în mod democratic, dacă asta își va dori poporul după ce va vedea dezbaterile firești în campanie.

Mitingurile recente pro-Călin Georgescu și AUR, care stăteau să derapeze în violențe, ne-au amintit de mineriadele din anii ’90. Lideri politici agresivi, asemenea lui I. Iliescu, G.V. Voiculescu, P. Roman și mai nou C. Georgescu și G. Simion, au inspirat și au condus astfel de manifestații ale mulțimii de clasă. Începute ca protest, degenerate în violențe, mineriada din 13-15 iunie 1990 a prăbușit definitiv în ochii lumii civilizate imaginea unei Românii eroice și admirate pentru curajul din decembrie 1989.

Pentru mine, una dintre cele mai proaste evoluții (dincolo de prăbușirea statului - asta e cea mai proastă dintre toate) este continuarea procedurii de nominalizare a lui Crin Antonescu pentru funcția de președinte. Nu doar din pricina absenței calităților domnului Antonescu pentru fișa postului de președinte. Nici doar din pricina istoricului politic dezastruos cu care va veni în fața alegătorilor - și care, evident, va fi muniție extraordinară pentru contracandidatul extremist, oricare va fi el/ea. Ci fiindcă, o dată în plus, confirmă îngrozitoarea lipsă de viziune strategică a partidelor mari.

Întunericul nu mai e negru, astăzi are sunet și culoare și îi afundă pe cei care se aruncă, dar nu știu să se înoate. Întunericul are multe mărci înregistrate azi, poate fi Facebook, poate fi Tik Tok, poate fi un canal TV, atâta vreme cât ele vin însoțite de ignoranță, de lipsa educației media, de incapacitatea de a discerne informația falsă de cea adevărată, de setea de senzaționalism coroborată cu lipsa simțului critic. Întunericul poartă multe nume și e mai la modă ca niciodată.

Candidatul declarat al coaliției de guvernare la alegerile prezidențiale, Crin Antonescu, vrea să fie luat în serios de partidele care l-au împins în povestea asta. Și nici nu-și pune problema unei candidaturi independente, pentru că, spune el, nu are resursele necesare unei astfel de intenții și nici nu ține neapărat să fie președintele țării. Însă își declară din nou, la mulți ani distanță, încrederea în PSD. Mai exact, în Marcel Ciolacu. Deși experiența cu Victor Ponta pe vremuri nu pare să-l fi încântat în mod deosebit, de vreme ce declară că nu mai are nicio relație cu acesta.

Marcel Răduț Seliște a fost preotul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Craiova. Job-ul lui e să ofere lumină și încredere omului care pleacă de tot din această lume, e să îl încurajeze pe om în cele mai disperate momente ale lui, în cele mai dureroase dintre circumstanțe. Și nu face doar asta. Se ocupă și de liniștea și împăcarea copiilor internați la etajul al zecelea al aceluiași spital, la Secția de Oncologie Pediatrică. L-am văzut personal cum oferă mângâiere unor părinți aplecați de atâtea spaime sau cum le vorbește copiilor bolnavi de unele dintre cele mai grele boli despre lumina lui Iisus și despre protecția Lui.

Libertatea de exprimare a fost, este și trebuie să rămână pilonul central al unei societăți libere și democratice. În cel mai simplu mod, această libertate înseamnă că într-o democrație fiecare individ trebuie să fie protejat pentru a avea dreptul de a-și comunica ideile și convingerile (politice, sociale, culturale sau religioase). Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în Articolul 10, „Libertatea de exprimare”: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere (...)”