O țară fără repere morale și justiție activă este o țară pierdută, iar vreme de 35 de ani, România a fost văduvită de ambele.

Nu știu cum e pentru alții, dar eu am crescut cu ideea că omul cu adevărat muncitor nu-și ia pauze prea lungi. Că se vede cine are stofă de lider după câte task-uri înghite singur sau alături de echipa, nu după câte zile libere își planifică. Sau celebra replică “liderii mănâncă ultimii”. Și mai este în natură noastră să credem că lumea nu ar funcționa fără noi, nici măcar o vreme. Foto: Profimedia

Să fii decent e una- legat de dispariția unui om. Să te încăpățânezi să uiți umbrele acestuia, să faci abstracție de toate ororile întâmplate în mandatele sale... înseamnă să falsifici istoria sau să eviți să te confrunți cu episoadele de traumă colectivă ale acestui popor.

Vreme de treizeci și cinci de ani, mai mult de o treime din viața lungă a lui Ion Iliescu, România nu a fost capabilă să facă dreptate cu privire la cele întâmplate în 1989 și 1990. Nu dreptatea becisnică pe care o clamează, zilele acestea, circarii pixelului, ci o dreptate autentică, bazată pe acte temeinice de justiție.

N-aveam de gând să scriu despre el niciun singur rând. Și nici să îi scriu numele. Poate că de a doua parte a promisiunii mă țin totuși. Dar de prima nu pot.

Să fie clar de la început: nu mi-a plăcut niciodată Ion Iliescu. La primele alegeri libere din România eram încă la liceu și tocmai căpătasem drept de vot. Împlinisem 18 ani. Dis de dimineață am pornit-o spre secția de vot, între mama și tata. Eram gata să leșin de emoție pentru că nu mai votasem niciodată.

Sinistră și profund condamnabilă din punct de vedere moral spălarea politică a cadavrului politic Ion Iliescu din aceste zile din partea comentatorilor de serviciu. La fel ca și relativizarea păcatelor sale ("n-aveam cu cine", "se putea mai rău", "vezi Serbia" etc.). Da, mereu se poate mai rău, cu binele e mult mai complicat. A fi mai breaz decât criminali de război, dictatori sângeroși sau (alte) slugi devotate ale Moscovei nu e o virtute. E tot o vină, care poate fi doar ceva mai mică decât a altor personaje istorice nefaste pe o scară a ticăloșiei.

Permiteți-mi să fluier nițel în biserică și să spun că am niște sentimente tare amestecate legate de discuția cu înmormântarea președintelui Iliescu.

Mă enervează interpretarea care se dă în zilele noastre expresiei „Despre morți, numai de bine”. Pot înțelege sensul expresiei latinești originare, care spune că este neetic să vorbești de rău pe cineva care a murit, pentru că nu se mai poate apăra. Dar expresia nu era o invitație la amnezie, ci doar la decență în pomenirea celui plecat. Fiecare avem umbrele și luminile noastre.

Nu poți să îi ridici osanale lui Iliescu pentru ce a făcut cu România la Revoluție sau după Revoluție. Dar, cred că nici nu-l poți răstigni pe marginea drumului. Spun asta prin prisma a două experiențe personale. Prima, de trăitor de schimbare de regim și participant de pluton la Revoluție și a doua de jurnalist acreditat la Cotroceni, în 1996, când Iliescu a pierdut puterea în favoarea lui Constantinescu.