Ne-au întrebat cum vrem friptura – eu am zis „medium”, iar soțul meu a cerut „medium – rare”.

Eu știu că nu am timp infinit. Și de aceea îmi tot număr zilele și lucrurile din viața mea. Și am acum niște mici grămezi de zile care contează și care îmi fac viața mai frumoasă

De altfel, din comentariile pe care le-am auzit în jurul meu după concert, dar și pe care le-am citit pe net, trag următoarea concluzie: celor care nu l-au mai văzut pe Sting li s-a părut extraordinar, iar celor care l-au mai văzut li s-a părut că a fost mai bine altădată. Practic, lumea se împarte între vrăjiți de Sting și cunoscători de Sting, ceea ce nu e rău deloc.

Pe noptiera mea stau, de trei luni, aceleași două cărți. Nu le-am terminat. Nu e că nu mi-au plăcut, una e extraordinară, știu asta pentru că am citit primele cincizeci de pagini de trei ori, la anumite intervale, de fiecare dată pierzând firul și reluând de la capăt. Pe cealaltă am abandonat-o după un capitol, nu din plictiseală, ci pentru că telefonul a vibrat, am citit mesajul și m-am apucat de altceva.

Din punctul meu de vedere, întreg show-ul a fost o lecție de încredere din partea unei fete de 23 de ani, abia împliniți de câteva zile. De la intrarea teatrală, vocea puternică, mișcarea scenică și până la discursul dintre piese, toate semnele sunt că Alexandra Căpitănescu s-a „eliberat” de anxietatea de care vorbește în marele ei hit.

Am o veste excelentă pentru extremiștii noștri. În sfârșit, cineva a spus cu voce tare exact ce mormăie ei de ani de zile printre dinți.

Aveam nevoie doar ca întrebarea să mă lase în pace.

Acum, că s-a deschis cutia cu bâzdâci, aștept ca și ei să declare transparent câte cutii de pantofi țin în penthouse-urile amantelor. Sau câți bani dau lunar la „ziariști”, să nu-i întrebe de cutii.

Doar că un stat care nu poate rosti cuvântul „atac" nu se poate nici apăra de unul. Pentru că apărarea începe exact acolo: cu numirea lucrului. Restul - cloud guvernamental, testele, comunicatele - vin după. Deocamdată, singurul lucru bine securizat în statul român e adevărul: la el nu ajunge nimeni.

Eram prin clasa a șasea ori a șaptea, când profesorul de română - un bărbat înalt, solid, cu mâini groase și o mină dură, despre care am mai scris - a intrat în clasă, a scris pe tablă „Ai ai?”, după care s-a așezat la catedră și a zis: „Cine vrea să facă analiza sintactică a acestei propoziții?”.