Să fii decent e una- legat de dispariția unui om. Să te încăpățânezi să uiți umbrele acestuia, să faci abstracție de toate ororile întâmplate în mandatele sale... înseamnă să falsifici istoria sau să eviți să te confrunți cu episoadele de traumă colectivă ale acestui popor.

Vreme de treizeci și cinci de ani, mai mult de o treime din viața lungă a lui Ion Iliescu, România nu a fost capabilă să facă dreptate cu privire la cele întâmplate în 1989 și 1990. Nu dreptatea becisnică pe care o clamează, zilele acestea, circarii pixelului, ci o dreptate autentică, bazată pe acte temeinice de justiție.

N-aveam de gând să scriu despre el niciun singur rând. Și nici să îi scriu numele. Poate că de a doua parte a promisiunii mă țin totuși. Dar de prima nu pot.

Să fie clar de la început: nu mi-a plăcut niciodată Ion Iliescu. La primele alegeri libere din România eram încă la liceu și tocmai căpătasem drept de vot. Împlinisem 18 ani. Dis de dimineață am pornit-o spre secția de vot, între mama și tata. Eram gata să leșin de emoție pentru că nu mai votasem niciodată.

Sinistră și profund condamnabilă din punct de vedere moral spălarea politică a cadavrului politic Ion Iliescu din aceste zile din partea comentatorilor de serviciu. La fel ca și relativizarea păcatelor sale ("n-aveam cu cine", "se putea mai rău", "vezi Serbia" etc.). Da, mereu se poate mai rău, cu binele e mult mai complicat. A fi mai breaz decât criminali de război, dictatori sângeroși sau (alte) slugi devotate ale Moscovei nu e o virtute. E tot o vină, care poate fi doar ceva mai mică decât a altor personaje istorice nefaste pe o scară a ticăloșiei.

Permiteți-mi să fluier nițel în biserică și să spun că am niște sentimente tare amestecate legate de discuția cu înmormântarea președintelui Iliescu.

Mă enervează interpretarea care se dă în zilele noastre expresiei „Despre morți, numai de bine”. Pot înțelege sensul expresiei latinești originare, care spune că este neetic să vorbești de rău pe cineva care a murit, pentru că nu se mai poate apăra. Dar expresia nu era o invitație la amnezie, ci doar la decență în pomenirea celui plecat. Fiecare avem umbrele și luminile noastre.

Nu poți să îi ridici osanale lui Iliescu pentru ce a făcut cu România la Revoluție sau după Revoluție. Dar, cred că nici nu-l poți răstigni pe marginea drumului. Spun asta prin prisma a două experiențe personale. Prima, de trăitor de schimbare de regim și participant de pluton la Revoluție și a doua de jurnalist acreditat la Cotroceni, în 1996, când Iliescu a pierdut puterea în favoarea lui Constantinescu.

După o lungă suferință, cauzată de un cancer pulmonar, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a decedat astăzi la spitalul ”Profesor Doctor Agrippa Ionescu”. Iliescu a condus România timp de un deceniu și este inculpat în dosarul Mineriadei din 1990 pentru infracțiuni contra umanității. Decesul acestuia era așteptat de câteva zile, după ce medicii anunțaseră că organele interne îi cedează unul după altul. În momentul decesului său, Iliescu avea 95 de ani.

De aproape un an, domnul Călin Georgescu se afișează peste tot cu gărzi de corp, șofer personal și convoi de mașini. Cutreieră țara, ține discursuri, apare în live-uri regizate, deși — oficial — nu are niciun venit declarat. Nu e membru al vreunui partid, iar ultimul ONG pe care l-a fondat, „Pământul Strămoșesc”, a fost dizolvat în iunie. Foto: Profimedia