Fiecare copil din clasă a primit o scrisoare de la profesorul lor de engleză, care pleacă. Se intitulează „You are all idiots." HR-ul, așa cum proful mărturisește, i-a spus că titlul e „not appropriate” și „potentially actionable". L-a păstrat oricum, pentru că, scrie el, copiii știu deja că le-o spune cu afecțiune — așa cum (tot cu afecțiune) își descrie și pisicile drept „not the sharpest tools in the shed" (nu cele mai inteligente), pentru că intră zilnic, cu capul înainte, în aceeași ușă de sticlă.

Din când în când mai schimb vorbe la o cafea, la sfârșit de săptămână, cu studenții sau foștii studenți cu care am lucrat în diverse momente ale vieții. Fac asta de ani de zile și încă îmi face plăcere. La început, când încercam să ne cunoaștem mai bine, eram convinsă că stăpânesc bine limba română. Aveam impresia că știu nuanțe, subtexte, ritmuri. Până într-o zi, acum câțiva ani, când unul dintre ei a spus: „Mamăăă, ce vibe soft are mesajul ăsta, dar totuși e on point.” Și-atunci am realizat că trebuie să mai învăț.

Imaginați-vă cât de horror este ca în epoca lui Zoom, Skype, GoToMeeting să te chinui să înțelegi ce-ți spune un coleg în timp ce sunetul nu este chiar cel mai clar, iar conexiunea de Internet nu e chiar de încredere. (Foto: Profimedia)