„No cap”: ce-am învățat despre limbaj de la generația Z

foto: Getty

Din când în când mai schimb vorbe la o cafea, la sfârșit de săptămână, cu studenții sau foștii studenți cu care am lucrat în diverse momente ale vieții. Fac asta de ani de zile și încă îmi face plăcere. La început, când încercam să ne cunoaștem mai bine, eram convinsă că stăpânesc bine limba română. Aveam impresia că știu nuanțe, subtexte, ritmuri. Până într-o zi, acum câțiva ani, când unul dintre ei a spus: „Mamăăă, ce vibe soft are mesajul ăsta, dar totuși e on point.” Și-atunci am realizat că trebuie să mai învăț.

Prima lecție a fost că limbajul nu mai e doar un instrument. E o stare, un flux. O combinație de engleză, română, emoji invizibil și atitudine. La ei, propozițiile nu sunt doar spuse, sunt livrate. Nu se comunică, se performează.

Când am început să lucrez cu ei, credeam sincer că sunt „la zi”. Așa… six-seven.

Adică: nu chiar update, dar nici boomer full power. Mă mințeam frumos. Adică delulu - când ai pretenții nerealiste. Ca exemplu de înțelegere, delulu e să crezi că ai weekend liber în perioada de raportări.

Unul dintre ei citea un text și zice: „Mda… e ok-ish, dar parcă e un pic mid. Nu prea ate, știi? Maybe we make it more… slay?”

Și eu, în sinea mea: Doamne-ajută să înțeleg o propoziție din trei…

A doua lecție: simplicity is king. Dacă pot spune în două cuvinte ceea ce eu ziceam în două paragrafe, o vor face fără pic de vinovăție. „E chill.” „E cringe.” „E slay.” Câte un cuvânt care înlocuiește o lungă explicație despre ton, context, oportunitate. Uneori îmi trebuie dicționarul. Dar recunosc, funcționează.

A treia lecție: sinceritatea brutală, dar ambalată cool. Tinerii spun lucrurile direct, dar niciodată răutăcios. Dacă ceva e prost, nu vor spune „nu este foarte bine formulat”, ci „cam meh”. Dacă ceva e genial, nu spun „felicitări”, ci „asta e chef’s kiss”.

Și, culmea, mesajul ajunge mai repede la destinație.

Nu doar oamenii au carismă. La ei, au carismă și emailurile. Și prezentările.

„Acesta are rizz.”

„Ăsta nu rizz-uiește.”

Uneori am impresia că fiecare frază e dublă, ca și cum ar purta un strat de glumă pe sub stratul de sens. Nu poți să fii prea solemn lângă ei. Îți dau instant un „ok boomer” imaginar și îți aduci aminte că nimic nu merită luat chiar atât de în serios.

Limbajul e viu. Se schimbă expresii de la o săptămână la alta. Ce azi e slay, mâine e so last season. M-am prins că nu trebuie să le învăț toate cuvintele, ci doar să accept ritmul. Să rămân deschisă, să nu mă mir când aud combinații imposibile. Să mă adaptez și uneori chiar să intru în joc. Cu lowkey și highkey am intrat într-o școală nouă, cea a intensităților emoționale. Nu mai spui „cred”, ci îți poziționezi opinia pe o scală seismică: lowkey - cred că suntem productivi, highkey - am depășit deadline-ul.

Limbajul lor are nuanțe, straturi și o onestitate care dezarmează. Dacă devii prea stresat, prea prins, prea intens, îți spun: „E ok. Go touch grass.” Care e cea mai inteligentă, modernă și haioasă formă de: „Respiră, revenim.”

De la studenți am învățat că limbajul nu e un manual cu reguli, ci se mișcă, glumește, dansează, își schimbă hainele la două săptămâni. M-au făcut să-mi dau seama că, dacă nu vrei să rămâi „outdated”, nu trebuie să înveți expresiile lor, ci să le înveți atitudinea: lejeră, spontană, creativă și foarte sinceră.

Și, recunosc, highkey, uneori mă simt mai tânără când vorbesc cu ei.

Nu în totalitate, hai să zicem… six-seven.

Dar cu claritate maximă: they slay.

Și m-au upgradat și pe mine. No cap.

Dacă vrei să supraviețuiești în era asta, trebuie să fii pregătit să râzi de tine, să accepți haosul și să înțelegi că uneori adevărul se spune mai bine cu un „highkey” sau cu un „lowkey” decât cu o frază pompoasă de analist. Și dacă România de azi e un loading screen, cel puțin ai deja emoție, umor și rizz pentru a face scroll până la hard launch.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp