Gabi Bartic

Site-ul Nobel s-a reparat, uitați-vă la prezentările astea. Le-aș face obligatorii în orice sală de clasă.

Când eram „mică” (adică până a ajuns și pe la noi democrația, nițel contorsionată, probabil de la transport), aveam o vecină și prietenă a cărei mamă era librar. Librăria era, foarte convenabil, chiar în drumul meu spre școală, ceea ce însemna că treceam pe acolo mult mai des decât ar fi fost necesar pentru un copil care, teoretic, nu avea nimic de cumpărat.

Poate că de data asta ar trebui să folosim datele pentru ceva mai greu decât găsirea cu milioane de lupe a vinovatului: să identificăm devreme copilul care nu înțelege ce citește, să știm ce poate și ce nu poate încă să facă, să intervenim înainte ca dificultatea din clasa a III-a să devină decalaj în clasa a VI-a și analfabetism funcțional la 15 ani și să măsurăm dacă intervenția, orice intervenție, a funcționat.

Am văzut zilele astea o hartă a analfabetismului funcțional în Europa. Harta m-a întristat. Eram țara europeană cu cel mai ridicat analfabetism funcțional. Campioni, vasăzică. Comentariile de sub ea m-au întristat ceva mai tare.

Acesta a fost al 19-lea examen din anul școlar trecut. Pe lângă teste, lucrări, proiecte și celelalte forme de evaluare care se întâmplă firesc într-un an de școală.

Evaluarea începe cu mult înainte ca profesorul să deschidă catalogul. Începe atunci când își dă seama că elevul încă nu stăpânește fracțiile, când observă că, de data asta, chiar a înțeles acordul dintre subiect și predicat sau când vede că un copil care, acum două luni, nu ridica niciodată mâna, începe să prindă curaj. În toate momentele acestea profesorul evaluează. Adună dovezi, înțelege unde este copilul și încearcă să afle ce îl poate ajuta să meargă mai departe.

Alta era, însă, întrebarea corectă: dar dacă studenta noastră are dreptate?

Nu, nu suntem genii creative deghizate. Lăsați meme-ul motivațional la intrare. Treaba, din interior, e diferită.

S-a dat azi proba de română. Ca de fiecare dată, discuția s-a așezat pe singura axă pe care o știm: a fost greu sau ușor? Mai dificil decât anul trecut? Copiii sunt mai buni sau mai slabi? Foto: Inquam Photos/ George Călin

Fiecare copil din clasă a primit o scrisoare de la profesorul lor de engleză, care pleacă. Se intitulează „You are all idiots." HR-ul, așa cum proful mărturisește, i-a spus că titlul e „not appropriate” și „potentially actionable". L-a păstrat oricum, pentru că, scrie el, copiii știu deja că le-o spune cu afecțiune — așa cum (tot cu afecțiune) își descrie și pisicile drept „not the sharpest tools in the shed" (nu cele mai inteligente), pentru că intră zilnic, cu capul înainte, în aceeași ușă de sticlă.