Roxana Lozneanu

Comunicarea unui premier cu jurnaliștii nu este doar un exercițiu de imagine. Este un gest de responsabilitate și de respect față de oamenii pe care îi reprezintă. Când un lider răspunde întrebărilor presei, el recunoaște ceva esențial: puterea nu este a lui, ci i-a fost încredințată pentru o vreme. A refuza dialogul și a vorbi doar în cadre organizate înseamnă să uiți acest lucru. Și, într-o democrație, uitarea aceasta poate fi periculoasă.

Din când în când mai schimb vorbe la o cafea, la sfârșit de săptămână, cu studenții sau foștii studenți cu care am lucrat în diverse momente ale vieții. Fac asta de ani de zile și încă îmi face plăcere. La început, când încercam să ne cunoaștem mai bine, eram convinsă că stăpânesc bine limba română. Aveam impresia că știu nuanțe, subtexte, ritmuri. Până într-o zi, acum câțiva ani, când unul dintre ei a spus: „Mamăăă, ce vibe soft are mesajul ăsta, dar totuși e on point.” Și-atunci am realizat că trebuie să mai învăț.

Poate că nu suntem suficient de nemulțumiți ca să vedem cu adevărat ce avem. Poate că, dincolo de nemulțumirile cotidiene și de criticile fără sfârșit, România pulsează cu o vitalitate discretă, cu umor și cu frumusețea unor lucruri care nu se văd imediat, dar care țin locul stabil al unei vieți adevărate. foto: Profimedia

Expresia „content creator” vine din spațiul anglo-saxon și a apărut odată cu internetul comercial și social media. Termenul „content” circula încă din anii ’90, în marketingul digital, când companiile vorbeau despre „content strategy” pentru site-uri și bloguri. Sintagma „content creator” s-a impus prin anii 2000, odată cu YouTube, WordPress și primele bloguri.

Ați privit, vreodată, cu atenție, mișcarea mâinilor unui dirijor? Sunt mâini care nu ating nicio coardă, nu apasă nicio clapă și nu lovesc nicio tobă, dar care reușesc să înalțe, din tăcerea unei săli de spectacol, o întreagă lume sonoră. În ele se adună o autoritate nevăzută, o siguranță aproape magică, prin care o orchestră de suflete respiră într-un singur ritm.


- Neluleeee! Gata acolo? strigă un angajat CFR de pe peron, în dreptul vagonului 5, către colegul lui dinspre locomotivă.

„- Un unguent? Un nou antihistaminic?” (Foto: Profimedia Images)

„Timpul e o măsură a muncii doar când munca are sens. Când n-are, poți s-o cronometrezi cât vrei. Tot degeaba.” — discuție cu un fost coleg dintr-o corporație, într-o seară de iulie. A fost odată ca niciodată o țară în care productivitatea nu se mai vedea cu ochiul liber. Așa că un ministru a propus o soluție: să completeze toți bugetarii un raport zilnic al activității lor, oră cu oră. Nu ca să-i streseze, ci ca să-i evalueze „obiectiv”. Un timesheet. Ca în corporații. Foto: Profimedia

Pe 23 iulie, când Vai va întinde prima notă lungă în aer și Satriani va continua cu un solo atât de precis încât ți se va părea că îți citește gândurile, o parte din mine va reveni la anii de radio. foto: Zoran Veselinovic / Avalon / Profimedia

Când liderii resping gesturile simbolice, ignoră adesea un adevăr fundamental: în politică, percepția modelează realitatea. O reducere salarială în semn de solidaritate cu cei afectați de austeritate nu va echilibra bugetul. Dar poate recalibra încrederea. Iar în vremuri de nemulțumire publică, încrederea este cea mai subevaluată monedă. Foto: Profimedia