Roxana Lozneanu

Ați privit, vreodată, cu atenție, mișcarea mâinilor unui dirijor? Sunt mâini care nu ating nicio coardă, nu apasă nicio clapă și nu lovesc nicio tobă, dar care reușesc să înalțe, din tăcerea unei săli de spectacol, o întreagă lume sonoră. În ele se adună o autoritate nevăzută, o siguranță aproape magică, prin care o orchestră de suflete respiră într-un singur ritm.


- Neluleeee! Gata acolo? strigă un angajat CFR de pe peron, în dreptul vagonului 5, către colegul lui dinspre locomotivă.

„- Un unguent? Un nou antihistaminic?” (Foto: Profimedia Images)

„Timpul e o măsură a muncii doar când munca are sens. Când n-are, poți s-o cronometrezi cât vrei. Tot degeaba.” — discuție cu un fost coleg dintr-o corporație, într-o seară de iulie. A fost odată ca niciodată o țară în care productivitatea nu se mai vedea cu ochiul liber. Așa că un ministru a propus o soluție: să completeze toți bugetarii un raport zilnic al activității lor, oră cu oră. Nu ca să-i streseze, ci ca să-i evalueze „obiectiv”. Un timesheet. Ca în corporații. Foto: Profimedia

Pe 23 iulie, când Vai va întinde prima notă lungă în aer și Satriani va continua cu un solo atât de precis încât ți se va părea că îți citește gândurile, o parte din mine va reveni la anii de radio. foto: Zoran Veselinovic / Avalon / Profimedia

Când liderii resping gesturile simbolice, ignoră adesea un adevăr fundamental: în politică, percepția modelează realitatea. O reducere salarială în semn de solidaritate cu cei afectați de austeritate nu va echilibra bugetul. Dar poate recalibra încrederea. Iar în vremuri de nemulțumire publică, încrederea este cea mai subevaluată monedă. Foto: Profimedia

Declarațiile domnului Ilie Bolojan, potrivit cărora angajaților din Guvern „le e greu să explice la ce lucrează” sau, în cazul profesorilor, că „nu este o tragedie să predai 20 de ore”, trădează o atitudine reducționistă. foto Profimedia

În acest film, porcii nu sunt neapărat răi. Sunt doar eficienți. Au o ingeniozitate leneșă, o poftă de viață fără morală. Au înțeles că lumea nu e condusă de păsările care trudesc, ci de cele care își construiesc ziduri. Nu ziduri de idei, ci de cărămizi. Dar păsările nu cedează. Se regenerează în furie. Devin proiectile cu ideal. Poate tocmai de aceea sunt simpatice. Nu pentru justețea lor, ci pentru încăpățânarea lor. Nu pentru că știu ce e meritul, ci pentru că încă mai cred în el.

Frânturi dintr-o știre la radio. Mă urc în taxi chiar peste știrile de la ora 7.00 dimineața. Taximetristul, un bărbat pe la vreo 35–40 de ani, dă din cap scurt și zice: foto Getty Images

Deși lumea aleargă zadarnic după noutate – breaking news, notificări, trenduri trecătoare, mi-am dorit să scriu, de data aceasta, nu despre ce tocmai s-a întâmplat, ci despre ceea ce a rămas.