foto: Profimedia
De trei ani locuiesc într-un oraș de 50.000 de locuitori, la sud de Oslo. În tot acest timp, m-am întors în București o dată la două luni. Distanța dintre cele două lumi mi-a oferit un privilegiu rar: să văd România și de aproape, și de foarte departe.
David Esrig spunea că un actor trebuie să fie, în același timp, furnică și vultur: să vadă fiecare literă, dar și imaginea de ansamblu. Exact asta simt că mi se întâmplă și mie în raport cu România: văd fotografia mare a țării mele de sus, din nord, în fiecare zi în care citesc știrile românești și văd de la firul ierbii România mea ori de câte ori ajung acolo.
Merg aproape exclusiv cu transportul în comun și pe jos. Așa observ schimbările mici: autobuzele/tramvaiele mai noi și mai curate, autobuzul 783 devenit 100, lucrările la linia 5, trotuare lărgite, restaurante dispărute sau apărute, terase mai cochete, școli mai văruite. Iar când sunt în Norvegia, deschid uneori webcamurile din București doar ca să-mi văd orașul în timp real.
În același timp, de la depărtare, observ clasa politică și acțiunile acesteia. Și realizez câteva deosebiri clare ce țin de softul care guvernează în mic și mare cele două societăți: Cred că ceea ce diferențiază cele două universuri se reduce la încredere și apartenență: în timp ce norvegienii trag la aceeași căruță având încredere în vizitii, românii sunt în două căruțe care sunt într-o permanentă întrecere: „pro-europeni versus suveraniști", „progresiști versus tradiționali", „patrioți versus nepatrioți", „rockeri versus maneliști", „șoferi versus bicicliști", „vegani versus non-vegani", „fumători versus nefumători", „credincioși versus atei" ... iar lista poate continua aproape la nesfârșit.
În Norvegia există și conflicte, și opinii diferite. Dar impresia mea este că oamenii acceptă mai ușor că aparțin aceleiași comunități, indiferent cine conduce vremelnic. Vizitii se schimbă, căruța rămâne aceeași.
Nu zic că așa este mai bine, dar cred că este mai comod pentru toată lumea așa și mai simplu de condus căruța, atâta tot.
În orașul din Norvegia în care locuiesc, peste un sfert dintre locuitori au origine imigrantă, mai exact aproximativ 13.400 de persoane. (aici sunt incluși cei născuți în străinătate din părinți străini și copiii născuți în Norvegia cu doi părinți imigranți). Cu toate acestea, senzația mea este că oamenii trag în aceeași direcție. Pot exista diferențe, dar nu impresia că societatea se rupe în două tabere ireconciliabile.
Poate că în România nu vom ajunge prea curând într-o singură căruță. Dar poate am putea învăța, măcar, să nu încercăm să o răsturnăm pe a celuilalt. Vorba lui Marin Sorescu, cum bine scria în poezia „Muntele":
"(...)Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!"
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.