Dansez. Am patru ani și dansez. La început, am fost lăsată să încerc de toate. Și am încercat. Timp de aproape șapte ani, au urmat sport, concerte, deplasări și premii. Din exterior, părea că dansul devenise „lucrul meu”. Doar că nu era. Mișcarea devenise parte din viața mea, însă dansul nu. Mă forțam. Nu eram niciodată în prima linie — uneori chiar în ultima —, iar pe măsură ce creșteam aveam tot mai des senzația că, oricât aș încerca, nu eram suficient de bună. Așa că, la un moment dat, am spus: gata. Fără ezitări. Fără să mă uit înapoi. De acum înainte desenez.
Poftim? „De acum înainte”? Minciuni. Desenam dintotdeauna. În timp ce picioarele mă purtau pe scenă, mâna își dansa propriul ritm pe foaie. Desenul nu a apărut după dans. Era acolo de la început. Eu doar am ales, în sfârșit, să-i dau o structură. La 11 ani m-am înscris la Școala de Pictură din Ungheni, în Moldova. După șapte ore petrecute la școală, în bancă, alegeam să mai petrec încă trei ore deasupra unui șevalet. Și am făcut asta timp de doi ani. De ce m-am oprit? Nu m-am oprit. Viața doar mi-a pregătit o altă etapă. Aici începe primul meu mare „before & after”.
Aveam 13 ani când mi-a trecut prin cap o idee care, la vremea aceea, părea aproape imposibilă: „Vreau să plec în Italia să studiez.” Există vorba aceea că trebuie să fii atentă la ce îți dorești, pentru că s-ar putea să se împlinească. La mine s-a împlinit foarte repede. La o săptămână după ce am spus acel gând cu voce tare, eram în Italia, la mătușa mea stabilită acolo. Încă o săptămână mai târziu, eram deja în banca clasei 3C, cu un nivel de italiană pe care îl pot descrie foarte elegant prin: „ciao-cacao”. Și nu era doar problema limbii. În același an, trebuia să dau și examenele gimnaziale. Așa că aveam un singur an să învăț italiana suficient de bine încât să pot merge mai departe. Am făcut-o și pe asta. Wow. Care-i următoarea? Sunt de neoprit!
Ei bine… următoarea întrebare era mult mai complicată: Ce vreau să învăț în următorii cinci ani? Arte, evident. Doar că în orașul în care locuiam nu exista un liceu cu profil artistic. Aveam 14 ani, eram în Italia de doar un an, iar varianta de a lua trenul în fiecare zi pentru a merge la școală li se părea părinților mei prea riscantă. Mai ales că ei nu erau acolo cu mine. Așa că trebuia să aleg dintre opțiunile pe care le aveam. Cât mai aproape de casă. Cât mai „de perspectivă”. Și am ales… liceul lingvistic. LINGVISTIC. Eu abia legam două cuvinte în italiană și tocmai mă hotărâsem să mai învăț încă trei limbi. Timp de doi ani, m-am convins că făcusem alegerea corectă. Sau, mai bine spus, am încercat să mă conving. Dar uneori poți să îți repeți aceeași minciună de o mie de ori și tot să știi că nu e adevărată.
La 16 ani mi-am luat inima în dinți și le-am spus părinților: „Nu mai pot. Vreau să învăț la liceul artistic din Parma.” Au acceptat. Și, fără să știu atunci, tocmai făcusem primul pas real spre cariera mea de graphic designer. Primul an a fost o încălzire. Pentru prima dată începeam să mă integrez cu adevărat, pentru că italiana mea devenise mai bună și puteam, în sfârșit, să comunic cu oameni de vârsta mea. În același timp, am fost nevoită să repet un an. Și poate că tocmai această „întârziere” m-a dus mai departe. Am ajuns să încerc aproape tot ce oferea școala: sculptură, pictură, desen tehnic și multe alte discipline artistice. Era perioada în care trebuia să descopăr ce direcție vreau să aleg pentru ultimii trei ani de liceu.
Aveam șase variante: arhitectură, arte figurative, scenografie, audiovizual și multimedia, teatru, și graphic design. Evident că eram indecisă. Și atunci am făcut alegerea care, retrospectiv, pare aproape absurdă. Am ales audiovizual și multimedia. Da. Nu graphic design. Doar că, aparent, „Cineva” care tot apărea în povestea mea avea din nou alte planuri. Fără să fi cerut asta și fără să o fi planificat, administrația școlii m-a repartizat într-o clasă de graphic design. Și a fost una dintre cele mai frumoase întâmplări din viața mea. Pentru că, în momentul în care am ajuns acolo, am înțeles: asta era ceea ce voiam să fac.
Dar faptul că găsisem domeniul potrivit nu însemna că eram și pregătită pentru el. Îmi amintesc primele exerciții pe Illustrator. Mă uitam la program și, sincer, îmi venea să plâng. Eram speriată că nu voi reuși niciodată să-l învăț. Părea atât de complicat, iar eu aveam idei pe care voiam să le văd transformate în ceva concret. Așa că a trebuit să aleg între două lucruri: frica de a nu ști sau dorința de a crea. Am ales a doua variantă. Am dat frica la o parte și am început să învăț. Iar replica „nu știu să folosesc Illustrator” — care la început era un motiv real de panică — a devenit, în timp, o glumă. Pentru că ideile mele creative aveau nevoie să fie materializate. Și, dacă voiam să le văd existând în lumea reală, trebuia să învăț instrumentele care mă puteau ajuta să le construiesc.
Am petrecut ultimii trei ani de liceu exact acolo unde trebuia să fiu, făcând ceva ce îmi plăcea cu adevărat. Am terminat liceul cu nota maximă la examenul de maturitate: 100/100. Și apoi? Universitate? Parcă asta se face după liceu, nu? Dar de ce să fac ceva doar pentru că „așa trebuie”? Poate voiam să merg la universitate. Sau poate nu voiam deloc și doar îmi era greu să recunosc asta, pentru că există o regulă socială nescrisă care spune că, după liceu, următorul pas este facultatea. Iar mama avea propria ei idee: „Daniela, îndeplinește-mi, te rog, un moft. Vreau să te văd în halat alb.”
Medicină? Poftiiiiim?! Închipuiți-vă cât de confuză eram dacă am ajuns să iau în calcul și asta. Dar, din nou, viața a avut grijă să nu rămân prea mult pe drumul greșit. Mi-am dat timp. M-am întors în Moldova. Era deja octombrie și eu încă nu știam ce urmează. Până când am descoperit IFOA, o instituție care oferea formare profesională și un drum mult mai apropiat de ceea ce îmi doream: să învăț, să lucrez și să intru efectiv în domeniul pentru care mă pregătisem. Perfect. Acolo merg. Astăzi sunt în așteptarea următorului pas profesional.
Dar, între timp, am început ceva ce îmi doream de când aveam aproximativ zece ani: un blog. Doar că de data aceasta, nu un blog oarecare. Un blog despre graphic design. Pentru că, dacă mă uit înapoi la tot parcursul meu, îmi dau seama că desenul nu a fost niciodată doar o etapă. Nici dansul. Nici Italia. Nici liceul lingvistic. Nici măcar toate alegerile care, la momentul respectiv, păreau greșite. Fiecare dintre ele m-a dus, într-un fel, mai aproape de locul în care sunt astăzi. Poate că nu am știut niciodată exact unde merg. Dar, privind în urmă, parcă cineva a știut. Iar acum vreau să vă arăt și vouă ce construiesc mai departe. Puteți să aruncați un ochi pe blogul meu de Instagram dedicat graphic design-ului și, cine știe, poate că următoarea mea etapă va începe cu voi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.