Țara care și-a lăsat copiii repetenți. 36 de ani, peste 30 de miniștri, o singură constantă: ultimul loc în Europa

sursa foto: Inquam Photos

Pe 9 septembrie 2026, OCDE a publicat rezultatele PISA 2025. Peste jumătate dintre elevii români de 15 ani (52%) nu ating pragul minim la matematică, 48% nu înțeleg un text simplu, 46% nu se descurcă la științe. La citire am pierdut 16 puncte față de 2022, o cădere mai abruptă decât media OCDE. Suntem, din nou, penultimii în Uniunea Europeană. Ministerul a organizat, în replică, o conferință de aproape patru ore. Sistemul nostru de educație a ajuns să funcționeze ca un pacient care, la fiecare analiză proastă, nu schimbă tratamentul, ci medicul, și apoi îl acuză pe laborant.

Nu e un accident, ci un rezultat, iar rezultatele au autori.

O ușă rotativă la Minister

Între 1881 și 1916, România a avut zece miniștri ai Instrucțiunii Publice. Printre ei, Spiru Haret, omul care a construit școala rurală a unei țări de țărani. Între decembrie 1989 și septembrie 2026, am avut peste 30 de mandate ministeriale, cu recordul absolut din 2012: patru miniștri într-un singur an, unul dintre ei rezistând opt zile, până la primul scandal de plagiat. Un singur ministru, Andrei Marga, a stat trei ani. Durata medie a unui mandat este puțin peste un an, adică exact cât să anunți o reformă, să schimbi manualele și să pleci înainte să vezi ce iese.

Legea învățământului din 1995 a fost modificată de peste 60 de ori înainte de a fi înlocuită. Legea Funeriu din 2011 promitea 6% din PIB pentru educație. Procentul a rămas în lege, nu și în buget, vreme de 12 ani, până când Legea 198/2023 a preluat aceeași promisiune, cu aceeași soartă. Clasa pregătitoare, tezele cu subiect unic, testele naționale desființate și reînființate, bacalaureatul reorganizat de trei ori, manualele unice și apoi alternative și apoi digitale și apoi tipărite cu întârziere de un semestru: fiecare ministru și-a pus semnătura pe câte o ruină, iar generațiile de elevi au fost cobaii unor experimente fără grup de control și fără raport final.

Banii: ultimii în Europa, cu lege în mână

Eurostat a publicat pe 18 august 2026 datele pentru 2023: România a alocat 2,97% din PIB educației, ultimul loc din Uniunea Europeană, la aproape două puncte procentuale sub media de 4,7% și la mai puțin de jumătate din Suedia (6,8%). Nu e un an prost, e un deceniu întreg în care cheltuiala publică pentru educație a oscilat între 2,7% și 3,7% fără să se apropie vreodată de media europeană. Bugetul din 2026 stă tot la 3,04% din PIB, mai mic în lei decât alocarea inițială din 2025. Cheltuielile de capital, cele care construiesc laboratoare, toalete în interiorul clădirii, săli de sport, reprezintă sub 5% din total, iarăși cel mai mic nivel din UE.

Și, când nu e puțin, e prost cheltuit. Programe informatice de sute de milioane de lei abandonate după un an de folosire, tablete cumpărate în pandemie care nu au ajuns la elevi, manuale tipărite și retrase, fonduri PNRR pentru școli renovate din care Inspectoratul vrea apoi să mute copiii, „bani de reformă” consumați în consultanță și diagnostice. Nimeni nu a adunat, cu voce tare, factura acestor rateuri. Ar fi un exercițiu de contabilitate publică pe care niciun guvern nu l-a cerut, tocmai pentru că toate guvernele figurează pe lista debitorilor.

Iar în 2025, când sistemul a mai cerut o dată respirație, Legea 141 i-a pus mâna pe gât: norma didactică majorată pentru prima dată în 30 de ani, bursele de merit înjumătățite, fondul de burse studențești tăiat cu 40% până în 2028, clase de liceu de 34 de elevi, plata cu ora redusă la nivelul unui muncitor necalificat, respectiv 22 de lei pe oră pentru un profesor debutant cu master didactic. Ministrul în funcție, Mihai Dimian, poate cel mai slab pregătit ministru din istorie, a recunoscut public că „eficiența financiară este mult mai scăzută” decât s-a promis. Am tăiat, deci, din singurul buget care nu avea de unde, pentru economii pe care nici măcar autorii nu le mai apără.

Radiografia, în cifre

• Analfabetism funcțional (PISA 2025): 38,5% dintre elevii de 15 ani sunt sub nivelul minim la toate cele trei domenii simultan (33,2% în 2022; media OCDE, 16,4% în 2022). Elevi de top: 4,8%, de aproape trei ori mai puțini decât media OCDE.

• Abandon școlar timpuriu (Eurostat, 2025): 15,5%, primul loc în UE, față de o medie de 9,1%. În mediul rural: 23,7%, un tânăr din patru. Un elev de la sat are un risc de cinci ori mai mare să iasă din școală decât unul din oraș.

• Tineri NEET (15–29 de ani, care nici nu muncesc, nici nu învață): 19,2%, primul loc în UE. În zece ani, indicatorul a scăzut cu 1,7 puncte. Atât.

• Absolvenți de studii superioare (25–34 de ani): 23%, ultimul loc în UE. România nu a atins nici astăzi media europeană din 2005.

• Rata de ocupare a absolvenților recenți: 72,7%, ultimul loc între statele membre, pentru că școala nu îi ține, dar nici piața muncii nu-i vrea.

• Competențe digitale de bază: sub o treime din populație (31,8%), cel mai scăzut nivel din UE. La proba PISA de rezolvare a problemelor cu instrumente digitale, 57% dintre elevi sunt sub nivelul de bază.

• Formarea adulților: 10,2% în 2025; după ce am plecat de la 1,3% în 2015, am ajuns abia la media UE de acum un deceniu, în plutonul codaș cu Bulgaria și Grecia.

• Lectură: România rămâne, în statisticile culturale Eurostat, țara cu cea mai mică pondere a adulților care citesc măcar o carte pe an. Nu e o surpriză, căci nu poți iubi cărțile pe care nu le înțelegi.

Ce spun, de fapt, aceste cifre

Spun că am construit, cu bună știință, un sistem cu două viteze: un vârf subțire, dopat cu meditații plătite de părinți și cu olimpiade care ne dau un alibi anual, și o masă tot mai largă de copii pe care școala îi înregistrează, îi promovează și îi scoate pe ușă fără să-i fi învățat să citească un contract de muncă. PISA ne clasează pe ultimul loc dintre toate țările participante la echitate: nicăieri în lume performanța unui copil nu depinde atât de mult de codul poștal și de contul bancar al părinților. Statul român nu a eșuat în educație. A reușit foarte bine să reproducă inegalitatea, din generație în generație, cu bani puțini și cu multă indiferență.

Spun și că discursul politic despre „resursa umană” și „economia bazată pe cunoaștere” este, în forma actuală, o insultă. Nu poți avea industrie 4.0 cu 57% dintre elevi incapabili să rezolve o problemă pe computer. Nu poți avea democrație funcțională cu jumătate dintre cetățenii de mâine incapabili să distingă un fapt de o manipulare într-un text de o pagină. Analfabetismul funcțional nu e o statistică educațională. Este, cum a spus însuși un diagnostic ministerial din 2025, un risc de securitate națională. Diferența e că noi îl tratăm cu conferințe.

Ce ar trebui făcut și de ce nu se face

1. Un pact politic de zece ani, semnat de toate partidele parlamentare, cu un singur ministru pe legislatură și o singură lege. Orice guvern care schimbă ministrul Educației în afara alegerilor să fie obligat să explice public de ce. Continuitatea nu e un lux, ci este condiția minimă a oricărei politici publice care depășește un ciclu electoral.

2. Respectarea legii pe care statul o are deja: 6% din PIB, cu traiectorie anuală obligatorie și publică. Nu „când va permite bugetul”, ci cu creșteri anuale de 0,5 puncte procentuale, protejate prin legea responsabilității fiscale. Abrogarea măsurilor din Legea 141/2025 care au lovit direct în clasă: norma, bursele, plata cu ora.

3. Prioritate absolută pentru școala rurală și pentru primii opt ani de școală. Acolo se pierde bătălia. Profesori plătiți cu bonus substanțial pentru catedrele din zone defavorizate, transport școlar garantat, masă caldă, program prelungit și remediere obligatorie pentru orice elev sub nivelul de bază la evaluările naționale din clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, evaluări pe care astăzi le facem și apoi le uităm.

4. O profesie didactică pentru care se concurează, nu în care se refugiază. Salariu de debut echivalent cu media pe economie din IT pentru cei care intră cu master didactic, formare inițială în școală, nu în amfiteatru, și evaluare reală a profesorilor, cu consecințe în ambele sensuri.

5. Un audit public al banilor pierduți. Curtea de Conturi să publice, într-un singur document, costul programelor abandonate, al platformelor nefuncționale și al achizițiilor fără efect din ultimii 20 de ani. Nu pentru răzbunare, ci ca țara să vadă prețul instabilității.

6. Educația adulților ca politică de stat, nu ca proiect european ocazional. Angajatorii, sindicatele și statul într-un mecanism de cofinanțare a formării, cu ținta europeană de 47% asumată realist, nu bifată pe o foaie.

De ce nu se face? Pentru că educația nu produce voturi în patru ani, ci cetățeni în douăzeci. Pentru că un electorat care nu înțelege ce citește este mai ușor de „guvernat” decât unul care înțelege. Și pentru că, în fiecare toamnă, ne indignăm două săptămâni și apoi ne întoarcem la meditațiile copiilor noștri, cumpărând individual ceea ce statul refuză să livreze colectiv.

Rezultatele PISA 2025 sunt cele mai slabe din 2006 încoace. Peste trei ani, când vor apărea următoarele, vom avea probabil alt ministru, altă lege și aceeași conferință de patru ore. Până atunci, o generație întreagă de copii va fi trecut prin școală ca printr-o sală de așteptare. Nu mai avem timp pentru semnale de alarmă, pentru că alarma sună de 36 de ani. Avem nevoie de cineva care să se ridice de pe scaun și să treacă la treabă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp