Înainte de a începe, țin să scriu că nu cred absolut deloc în generalizări ca „românii sunt, norvegienii nu sunt”, etc. Cu bune și cu rele, suntem cum suntem, indiferent de țara unde ne-am născut. foto: Profimedia

„Am ajuns să înțeleg de ce oamenii își gravează viața pe piele”, îmi spune Domnica Rădulescu în timp ce ne plimbăm prin campusul Universității Duke, unde lucrez, cu ocazia vizitei sale la Durham în cadrul campaniei de lansare a cărții My Father's Orchards.

După ce timp de 5 ani am venit în Madeira de 4-5 ori pe an, dar practic tot turiști, doar că nu trebuia să plătim cazarea, abia la începutul lui martie 2026 ne-am luat bilet doar dus și, când am coborât din avion pe aeroportul Cristiano Ronaldo, mi-am simțit împlinit visul de a deveni emigrant. În sfârșit am emigrat - și nu oriunde, ci în insula care, pe bună dreptate, este numită și Paradisul Atlantic și în care foarte multe străzi și locuri au în denumirea lor și cuvântul Paraiso.

România se confruntă cu o dublă realitate: pe de o parte, emigrarea masivă a cetățenilor săi, în special a tinerilor și a celor bine pregătiți, iar pe de altă parte, o creștere a imigrației, ca răspuns la nevoile economice ale țării. Această dinamică a fost accentuată de conflictul din Ucraina, care a generat un aflux semnificativ de refugiați. foto Getty Images

„Intervențiile cele mai grele nu au fost niciodată cele medicale. Rănile fizice, într-un fel sau altul, le gestionezi. Avem protocoale pentru ele. Mult mai greu e când te lovești de suferința emoțională.” foto arhiva Ninei Gindea

M-am oprit în seara asta la semafor la Rogoredo, în drum spre casă. Sunt vreo 5 grade la Milano și plouă mărunt, e genul ăla de frig care nu te lovește, ci se așază pe tine. Lângă mine a oprit un băiat pe bicicletă, zgribulit, îmbrăcat subțire, care a început să-și sufle în mâini. M-am gândit că merge la muncă, n-avea mai mult de 18 ani. foto: Profimedia

Am muncit cincisprezece ani și ceva în Belgia. Am început de cât de jos se poate, și nu mi-e rușine s-o spun. Ba chiar e bine cunoscut printre prieteni faptul că sunt mândru că am cules și căpșuni și că am stat și la aceeași masă unde se luau decizii ce implicau cheltuieli foarte mari și hotărâri care afectau zeci, dacă nu sute de oameni. foto Getty

Sunt mult mai disciplinat. Îmi organizez mai bine timpul, reușesc să găsesc resurse atât pentru job, cât și pentru mine. foto: Profimedia

Când am plecat în Elvetia, la optsprezece ani, nu ştiam… Nu știam ce și cât înseamnă oamenii și locurile în sufletul omului. Şi nici nu am înţeles în primii ani. (Foto: Profimedia Images)

Totul a pornit într-o zi când, chemată la o ședință cu părinții la liceul unde învăța fiul ei, doi dintre profesori au luat-o deoparte și i-au spus că fiul ei, care participase la mai multe olimpiade, are o minte sclipitoare și că ar fi bine să investească în viitorul lui. Dar cum, când, cu cele trei joburi pe care le avea – la o fabrică de mobilă, vânzătoare la un chioșc de ziare în Galați vreo 10 ani și menajeră – abia reușea să își achite facturile și să pună ceva de mâncare pe masă. De aici până la decizia de a pleca din țară, imediat când s-a ivit ocazia, nu a mai fost decât puțin. Foto: Sergiy Serdyuk / Alamy / Alamy / Profimedia