Foarte multe dezamăgiri, critici și chiar invective au invadat spațiul public după evoluția tricolorilor la EURO 2016 și la JO de la Rio. Românii – ca să folosim o generalizare inadecvată altfel – și-au fixat așteptări foarte înalte în materie de rezultate sportive și acum trăiesc frustrările insucceselor. Sunt, însă, îndreptățiți „românii” să aibă astfel de așteptări?
În primul rând, fiind vorba de mari competiții internaționale, a intervenit agresiv în mentalul colectiv „mândria de român”, care a supraalimentat sentimentul de națiune superioară, talentată în sport și hărăzită să îngenuncheze marile puteri ale lumii. Așa cum făceam cu Nadia, cu Năstase sau Hagi. Sunt recente sondaje (IRES, de exemplu), care pun această mândrie națională în corelația cu supremația noastră sportivă. Marile noastre performanțe dinainte de 1989, meșteșugit montate de propaganda comunistă și folosite pentru deturnarea de la eșecurile regimului, au inoculat acestui popor sentimentul învingătorului, al românului învingător în fața celorlalte națiuni. Măcar la sport. Iar tricolorul de pe piept era propulsia cu care sportivii erau împinși pe podium. Când nu ne ieșea, erau de vină arbitrii, rușii, americanii sau geopolitica dintre blocul comunist și cel capitalist.
În fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Erau vremuri când talentul și munca sportivilor și a antrenorilor erau suficiente pentru a realiza performanțe internaționale. Statul avea ambiții de reprezentare făloasă și finanța laboratoare de performanță, precum gimnastica, canotajul, kaiac-canoe, luptele, care au adus mai mult de jumătate din medaliile olimpice ale României din toate timpurile. Atletismul și boxul, susținute și ele de stat într-o măsură mai mică, au adus o altă bună parte a medaliilor. Laboratoarele acestea au dispărut însă după Revoluție. Talentul, munca și banii dirijați nu mai sunt suficienți. Astăzi, sportul de înaltă performanță înseamnă și altceva: știință, tehnologia materialelor, nutriție, recuperare medicală și, mai ales, marketing. La toate acestea nu avem acces decât accidental, nu avem școli de formare a specialiștilor și nici bani suficienți. Ca să revenim la terminologia de nostalgie ceaușistă, dintr-o țară în curs de dezvoltare suntem acum una subdezvoltată sportiv.
Un recent sondaj al UEFA (Kantar Media, mai 2016) despre practicarea sportului în România ne aduce și cifre care susțin stadiul de țară subdezvoltată sportiv. Cele mai alarmante cifre sunt cele ale participării la sporturi: 31% dintre copii nu au practicat niciun sport în ultimele 12 luni. La adulți, situația este la fel de precară: 32% dintre bărbați și 46% dintre femei nu au făcut niciun fel de mișcare în ultimul an. Spre comparație, în Europa, „inactivii” nu depășeșc 20%. Deci, de unde am fi un neam de performeri dacă nu facem sport? De unde să vină rezultatele și mândria victoriilor românești dacă nu avem o cultură sportivă?
Pur și simplu, așa este sportul, câteodată cazi în neant și a doua zi iei aurul, precum scrimerele noastre. Este, până la urmă rezultatul unui sistem, a unei politici a sportului național, care la noi este în mare suferință. Dar, pentru a înțelege asta, ca suporter trebuie să ai o cultură a sportului, pe care românii nu o au. De aceea, mândria de român se transformă în fudulie, iar sportivii sunt puși la zid că nu au performat conform nației. Mai bine ne bucurăm de fiecare rezultat bun pentru că oricum este peste ceea ce putea produce România sportivă.
Hai să vedem și ce sporturi practică puținii români care ies la mișcare. Clasamentul la adulți este 1. Ciclism (să-i spunem biciclit, de fapt), 2. Fotbal (miuțe de cartier în mare proporție, vom detalia) și 3. Înot (mai degrabă scăldat, ștrand, mers la mare). Aceștia sunt 57% dintre românii „sportivi”. La copii, aceleași sporturi, într-o altă ordine: înot, ciclism, fotbal. Total - 63% dintre copiii care se „mișcă”. Abia pe locul 4, la ambele categorii, vine un sport adevărat, cu îndrumare calificată – tenisul și apoi atletism sau baschet. Revin la analiza marilor performanțe așteptate. Cu o astfel de structură de sporturi de unde ar putea apărea marile rezultate în sportul de performanță? Nu există o bază de selecție, o cultură a sporturilor olimpice și nici o pasiune pentru acestea dincolo de a vedea tricolorul sus.
Spuneam de fotbal, altă frustrare a românilor. Sondajul UEFA spune că 18% dintre români practică fotbalul. Vorbim însă de fotbalul de plăcere, cu prietenii, pentru că altfel doar 0,5% sunt legitimați și au un antrenor. Media europeană este 2,5% de fotbaliști legitimați, iar țările nordice au cifre de 8-9%. Cu astfel de statistici și cu realitatea că anul trecut nu am avut nicio echipă de club în primăvara europeană, iar acum ne punem toate speranțele doar în Steaua, poate că găsim și explicații despre ce a fost la EURO și cum de nu mai vin marile bucurii. Generația Hagi a trăit din inerția laboratoarelor de dinainte de `89 („Luceafărul”), după care a urmat o deșertificare de 20 de ani.
Aș vorbi puțin și despre factorul patriotism. Este un alt mit al vechiului regim, că dacă ai tricolorul pe piept, dacă ești român, trebuie să fii neapărat învingător. Ești dator să fii. Da, sigur, este o mândrie, dar nu te califică sportiv mai mult decât ai muncit tu însuți să ajungi la marile competiții. Și dacă ajungi acolo, tragi în primul rând pentru tine, pentru orgoliul și ambiția ta. Tricolorul vine abia la urmă, dacă reușești să-l ridici pe catarg. Nu cred că vreun sportiv olimpic datorează ceva românilor, statului, mai ales sportivii de astăzi. Pot dărui ceva românilor, dar nu au datorii. Am văzut că mulți se uită chiorâș la strigătul de luptă al handbalistelor: „Pentru cine luptăm noi? Pentru noi!”.
Dar, așa este în fapt. Fiecare luptă pentru el acolo, nu ar avea niciun motiv să fie dezinteresat, apatic, deconcentrat, așa cum au fost criticați mulți sportivi de la Rio sau fotbaliști de la EURO. Pur și simplu, așa este sportul, câteodată cazi în neant și a doua zi iei aurul, precum scrimerele noastre. Este, până la urmă rezultatul unui sistem, a unei politici a sportului național, care la noi este în mare suferință. Dar, pentru a înțelege asta, ca suporter trebuie să ai o cultură a sportului, pe care românii nu o au. De aceea, mândria de român se transformă în fudulie, iar sportivii sunt puși la zid că nu au performat conform nației. Mai bine ne bucurăm de fiecare rezultat bun pentru că oricum este peste ceea ce putea produce România sportivă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Citesc Republica.ro, si chiar cad cateodata in pacatul infatuarii comentand, de la inceputuri. Imi amintesc de unul dintre primele articole ale unei doamne sau domnisoare despre cuvantul “contributor”, acesta nefiind cuprins in DEX, urmand, probabil, sa-si contureze definitia ulterior. S-ar putea sa fi inceput deja sa faca primii pasi pe drumul autodefinirii cu sensul de “contributezi (daca cotribuitorul/contribuabilul contribuie, ma ganesc ca ar trebui si “contributorul” sa faca ceva, sa contributeze, sau sa contributeasca, zic si eu) cu ceva si ti se publica un articol”. Pentru ca altfel nu-mi explic aparitia acestui articol. In primul rand pe Republica.ro nu am citit decat inr-o infima masura critici la adresa sportivilor nostri de la Olimpiada. Atunci cui se adreseaza articolul? Pe o pagina de FB iti poti spune parerea unilateral, Republica.ro este ALTCEVA. Afara de cateva procentaje citate dintr-o statistica la care autorul nu are nici-o contributie, totul este “sinergia faptelor”, afirmatii despre niste lucruri arhi-stiute si simtite de fiecare dintre noi de ani buni, nu de doar doua saptamani de cand a inceput Olimpiada. Sunt, e drept si niste nuante. Cum ar fi ca “succesurile” de pana acum ale sportivilor nostril ar fi de fapt rezultatul mai ales al propagandei comuniste care nu stiu ce inocula poporului si alte asemenea aberatii. Iar nu lasam comunismul in pace, iar ne ascundem neputintele sub presul “grelei mosteniri”. Pe de alta parte explicatia pentru situatia catastrofala din sportul romanesc o da insusi autorul(contributor) : sportivii nu datoreaza nimic tarii, noua in general, statului, tricolorului etc. MAGISTRAL!!! EXACT, DAR EXACT!!! ASA GANDESC CEI CARE AU FOST “LA BUTOANE” SCUFUNDAND SPORTUL ROMANESC SI TARA. : NU (NE) DATOREAZA NIMIC SI NIMANUI, “PENTRU CINE LUPTAM NOI? PENTRU NOI”. Adancind putin meschinaria temei “cine, cat, cui datoreaza” (simt jena, imi este rusine sa fac observatii pe aceasta tema, imi cer scuze dar nu eu am inceput), sportivii delegatiei s-au antrenat, ca si lot olimpic, in sali de sport sau pe stadioane sau folosind aparatura si echipamente “pe buzunarul lor”? Transport, cazare, etc.? Eu sunt primul care afirm ca meritul obtinerii unei medalii se datoreaza intr-o masura covarsitoare sportivului. Totusi, ei, sportivii (TOTI, DE PE TOT GLOBUL PAMANTESC), la Olipiade reprezinta (si) o tara (si parca sunt si premiati pentru medalii, daca nu ma insel). Meritele sunt ale lor in cea mai mare masura, nu contesta nimeni. Nu-mi amintesc sa se fi spus “PCR a castigat prin prestatia unei fetite, parca Nadia Comaneci se numeste, aurul!”. Sa nu confundam Olimpiada cu Liga Capionilor sau turneele de tenis, golf, etc. Iar in ce priveste marketingul…. pai care sportiv cu cel putin doi neuroni si cu minimum de cunostinte de marketing afirma ca nu datoreaza nimic nimanui – se subintelege ca nici fanilor (aia “fuduli” ca sunt romani) – si spera sa nu-i scada cota de piata in promovarea unei marci de echipament, cosmetice sau materiale de constructii (pentru care ia bani BUNI, el sau/si clubul)? Ce “zicere” este asta? Ce-ar vrea sa demonstreze? Si inca ceva Domnule Contributor: cand vorbiti despre retardul “fuduliei” de a fi roman, n-ati vrea sa va referiti doar la familia si prietenii dumneavoastra care va impartasesc ideile si sa ne lasati pe noi ceilalti SA SPERAM si sa ne simtim un picut datori (ne priveste cui) chiar daca nu suntem sportivi? Inca una mica si gata: Prin natura meseriei am colindat TOATA lumea. Toate popoarele cred despre ele insele (cel putin partea de populatie sanatoasa la cap si care nu vrea sa socheze prin afirmatii cel putin aiuristice) ca sunt cel putin egale, ca inzestrare si talent, cu toate celelalte popoare. Unele din cele care se cred superioare CU TIMPUL CHIAR DEVIN ASA. Priviti de jur imprejur, studiati istoria. Gandind altfel e ca si cum parintele unui copil inca nenascut se gandeste ca précis progenitura sa va fi un “neinzestrat” (ca sa folosesc un eufemism). Si inca una mica-mica, promit : din randul celor care nu datoreaza nimic colectivitatii din care fac parte se recruteaza tradatorii. Si pe asta tot istoria, impreuna cu bunul simt, o spun si o demonstreaza.
Sunt indreptatiti "chinezii" sa aiba asteptari mai mari de la sportivii lor? Nici mai mult nici mai putin decat "romanii", ca si unii si altii suntem oameni.
Iar pentru cine crede ca se face sport de performanta fara sustinere de stat, ar trebui sa se intereseze despre ce fac americanii mai intai de toate, ca tot sunt nr. 1 la medalii de ceva editii incoace.