Andrei Bătrînu

E sâmbătă seara. Suntem în Milano. Daniela cântă „happy, happy, happy”. Se joacă. La un moment dat, a zis “I’m happy”. Nu îmi dau seama dacă înțelege sensul cuvântului sau doar reproduce un cântecel de pe Youtube. Azi am fost la acvariu, ne-am plimbat, vremea a fost minunată. Daniela e veselă, se joacă și râde.

Pentru că România are lipsuri, pentru că ea nu poate azi să ducă aceste lupte până la capăt, în această perioadă, înainte de a pleca, am simțit și cea mai intensă teamă. Am simțit singurătate, deși eram înconjurat de oameni care au vrut să ne ajute.

În ziua externării, la o săptămână după operație, am plecat de la spital la ora 17:00, iar la 23:00 eram acasă în Bacău și ea țopăia în pat. A insistat să urce singură scările până la etajul patru. (Foto: Inquam Photos / George Călin).

Nu văd ce ar putea face altcineva ca aceste zile să fie mai ușoare. Să caut informații despre acest punct în tratamentul rabdomiosarcomului în mod cert nu mă ajută, doar mă afundă și mai tare în diverse scenarii. Singurul lucru cert e că în aceste săptămâni Daniela va fi mai mult acasă. Și al doilea lucru pe care îl știm e că nu știm ce urmează.

Sunt un profesor bun? E asta menirea mea, vocația? Habar nu am. Dar știu că cineva mă ajută tot timpul. De la bun început Daniela, prin simpla ei existență, m-a ajutat să fiu calm și răbdător. Iar dacă nu poți să ai răbdare, îți va fi foarte greu să fii profesor. Vei vedea fiecare oră ca pe un război, ca pe un conflict între tine și copii. Uneori mă gândesc că îi acuzăm pe copii că sunt obraznici și neascultători, pentru că noi nu mai avem energia necesară să ținem pasul cu ei.

Nu mai caut procente sau studii legate de boală. Nimeni nu are ziua de mâine garantată.

Aș vrea să spun că știam unde să mă duc, pe cine să sun, cui să cer ajutorul când am ajuns în București. Dar adevărul e că nu știam nimic. Nu i-am găsit eu pe ei, ci ei m-au găsit pe mine.

Daniela este o prințesă. Și, ca orice prințesă, simțea și bobul de mazăre sub saltea, înainte de debutul bolii.

Daniela a făcut primul ecograf luni, pe 25 aprilie. În acea seară, medicul chirurg ne-a lăsat acasă și ne-am întors a doua zi pentru internare. Am plecat la spital cu un bagaj micuț, nu puteam bănui ce va urma. La București am ajuns joi, 28 aprilie.

Un moment în care sistemul s-a blocat este ceea ce numesc acum, uitându-mă în urmă, “epopeea doxo”.