Andrei Bătrînu

Pentru că medicul a zis: „Bucurați-vă de august”, hotărâm să folosim această lună cât mai mult posibil. Aveam meșteri antamați să renoveze apartamentul din Bacău, pentru că în octombrie urma să revenim definitiv acasă. Îi anunț că anulăm tot, planurile se schimbă: venim acasă, dar facem un ocol. Dacă viitorul pare că va fi doar negru, atunci să folosim prezentul. Ce e o casă, oricât de frumoasă ar fi, fără zâmbete și veselie?

Printr-o coincidență frumoasă, prima ei zi la grădiniță a coincis cu ultima zi în care a fost la creșă în România, la doi ani distanță. Doi ani de luptă, operații, chimio, radioterapie, așteptări. Frică. O frică greu de descris, care te paralizează, te strânge. Doi ani în care ea ne-a ajutat să continuăm lupta. În prima zi, după patru ore, ne sună de la grădi: Daniela plânge tare că vrea acasă. Putem veni să o luăm? O luăm, dar noi suntem bucuroși: a rezistat patru ore din prima, e foarte bine. Deja a doua zi nu ne mai sună.

Unii italieni au un “defect”: încep conversații cu străinii, mai ales dacă sunt copii lângă ei. Iar când se întâmpla să ajungem la întrebarea “De ce sunteți în Italia?” și le spun, văd mirarea pe fața tuturor. Nimic din ce a făcut Daniela, din toate tratamentele, nu a lăsat urme fizice. Când o vezi nu îți vine să crezi că a trecut prin toate.

E sâmbătă seara. Suntem în Milano. Daniela cântă „happy, happy, happy”. Se joacă. La un moment dat, a zis “I’m happy”. Nu îmi dau seama dacă înțelege sensul cuvântului sau doar reproduce un cântecel de pe Youtube. Azi am fost la acvariu, ne-am plimbat, vremea a fost minunată. Daniela e veselă, se joacă și râde.

Pentru că România are lipsuri, pentru că ea nu poate azi să ducă aceste lupte până la capăt, în această perioadă, înainte de a pleca, am simțit și cea mai intensă teamă. Am simțit singurătate, deși eram înconjurat de oameni care au vrut să ne ajute.

În ziua externării, la o săptămână după operație, am plecat de la spital la ora 17:00, iar la 23:00 eram acasă în Bacău și ea țopăia în pat. A insistat să urce singură scările până la etajul patru. (Foto: Inquam Photos / George Călin).

Nu văd ce ar putea face altcineva ca aceste zile să fie mai ușoare. Să caut informații despre acest punct în tratamentul rabdomiosarcomului în mod cert nu mă ajută, doar mă afundă și mai tare în diverse scenarii. Singurul lucru cert e că în aceste săptămâni Daniela va fi mai mult acasă. Și al doilea lucru pe care îl știm e că nu știm ce urmează.

Sunt un profesor bun? E asta menirea mea, vocația? Habar nu am. Dar știu că cineva mă ajută tot timpul. De la bun început Daniela, prin simpla ei existență, m-a ajutat să fiu calm și răbdător. Iar dacă nu poți să ai răbdare, îți va fi foarte greu să fii profesor. Vei vedea fiecare oră ca pe un război, ca pe un conflict între tine și copii. Uneori mă gândesc că îi acuzăm pe copii că sunt obraznici și neascultători, pentru că noi nu mai avem energia necesară să ținem pasul cu ei.

Nu mai caut procente sau studii legate de boală. Nimeni nu are ziua de mâine garantată.

Aș vrea să spun că știam unde să mă duc, pe cine să sun, cui să cer ajutorul când am ajuns în București. Dar adevărul e că nu știam nimic. Nu i-am găsit eu pe ei, ci ei m-au găsit pe mine.