„Foc, tati, foc, foc”. Au început artificiile și mi le descrie în telefon. Geamurile de la terapie intensivă sunt mascate de aparatura medicală. Nu poți să vezi dincolo de ele. Pe una din laturi însă se vede un copac împodobit în luminițe albe. Asta înseamnă că acel geam dă spre bulevard. Primăria a împodobit copacii anul acesta în alb și albastru. Prin acele geamuri a putut să vadă Daniela artificiile și așa am trecut în noul an. Revelionul l-au făcut internate, iar trecerea dintre ani le-a găsit pe Terapie Intensivă. Eu la Magic, la câteva sute de metri de spital (foto: Inquam Photos / George Călin).
În decembrie, Daniela a terminat o etapă destul de lungă în tratamentele ei: a trecut prin șase luni de chimioterapie și o operație în august. Așa cum deja știam că se va întâmpla, medicii au început reevaluarea. Pentru că ecograful le-a arătat că încă apare “ceva”, următorul pas a fost un tomograf care a confirmat că acel „ceva” există și a dat informații suplimentare despre forma sa. Următoarea decizie a fost rapidă: o nouă operație, imediat după Crăciun.
De Crăciun însă Daniela a venit acasă. Au fost sărbători normale, am mers la rude, s-a jucat cu verișoarele ei, a întors pe toate fețele toate cadourile primite. Pentru că a primit foarte multe cadouri luna aceasta de la persoane cunoscute, dar și necunoscute, asociații, oameni care au auzit de povestea Danielei. Oameni care au dorit să aducă un pic de lumină și bucurie. Și au reușit să facă asta.
Apoi, pe 27 decembrie s-au internat. A doua zi, a intrat într-o operație care a durat din nou aproape cinci ore. Nu îmi doresc să par inconștient sau arogant, dar de data aceasta știam două lucruri care m-au ajutat să fiu un pic mai calm față de luna august: Daniela este un copil extrem de puternic, iar medicii chirurgi care se ocupă de cazul ei sunt foarte buni. Aceste două elemente m-au ajutat să fiu liniștit măcar parțial, să nu mai am gândurile negre ce se cocoțau în mintea mea în august.
Medical, în acest moment, nu știm ce urmează. Medicii încă adună toate informațiile pentru a lua deciziile corecte ca acel “ceva” să dispară odată pentru totdeauna din viața noastră. Ce știm noi, ca părinți, este că vom asculta părerile medicale și că vom lua cea mai bună decizie pentru Daniela.
Ce a adus pentru noi 2022? Multă durere, frică, teamă și neputință. Dar a adus și o eliberare față de multe din lacătele și lanțurile pe care adesea singuri ni le puneam. Griji care nu sunt sau care nu au venit încă. Griji inoculate de alții. Stres inutil cauzat de tot felul de situații minore, insignifiante. Voi încerca să păstrez ce a adus bun 2022. Când se va termina totul sper să nu pierd ce am câștigat în acest an și să mă scufund iar în “problemele” pe care societatea ni le creează inutil. Sau pe care ni le creăm noi singuri, uneori.
Cum sunt acum? Obosit. Foarte, foarte obosit. Faptul că acel „ceva” încă este acolo înseamnă că lupta se prelungește. Nu este un capăt de drum, medicina încă are opțiuni și arme în fața „monstrului”. Doar înseamnă că va mai dura. Dar, din fericire, este cineva care mă ajută să continui: Daniela.
Recuperarea după operație a fost un pic mai lentă de data aceasta, dar în același timp mult mai lină, mai ușoară. Daniela nu a plâns nici măcar o dată de durere. În ziua externării, la o săptămână după operație, am plecat de la spital la ora 17:00, iar la 23:00 eram acasă în Bacău și ea țopăia în pat. A insistat să urce singură scările până la etajul patru. Daniela refuză complet să cedeze un centimetru în fața bolii. Deși se văd urmele tratamentelor pe corpul ei, când suntem acasă ea e un copil absolut normal.
Nu știm când și cum se va termina această luptă. Și, într-adevăr, noi acum ne trăim viața după cum dictează rabdomiosarcomul. Însă, Daniela a câștigat deja în fața lui. Ea nu i-a dat nimic. Poate că va veni ziua în care voi înțelege mai bine de ce trebuie să sufere ea ca să îi facă pe cei din jur mai buni, mai înțelegători.
Dar până va veni acea zi, ea ne ajută pe noi să rezistăm în tot ce urmează. Pentru că nu ai voie să renunți, nu ai voie să cedezi când vezi că ea nu e nici pe departe învinsă. Nu dă nici cel mai mic semn că ar vrea să renunțe la luptă. De fapt, pentru ea boala nu există decât ca ceva secundar. În ciuda a ceea ce încearcă acel “ceva” să facă, ea nu îi va da nimic. Daniela e un copil și se bucură de copilărie.
_____
De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc. Vom vedea aici lucrurile din perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Andrei Bătrînu, profesor din Bacău, face naveta la București, unde soția este internată la Spitalul Marie Curie cu fiica lor, Daniela, diagnosticată cu o formă agresivă de cancer.
A început să împărtășească experiența lor oamenilor de la Dăruiește Viață, care i-au propus să-și spună povestea ca să-i ajute pe tații aflați în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Aceasta este pagina de jurnal 11, iar în acest articol puteți să citiți și paginile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 și 10.
Puteți susține construcția Spitalul de Copii (#NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.