Dan Dițoiu

Părintele poate să întrețină și el (in)voluntar starea de victimă a copilului. Îl fragilizează și îi transmite o viziune nerealistă, anume că pentru a reuși, are nevoie ca mediul extern să fie aseptic, fără vicii. Părintele ultraprotector începe sa creadă că societatea în general, școala în particular, nu face prea multe pentru copil. Prin această atitudine, părintele nu reușește altceva decât să îi scadă copilului respectul pentru cunoaștere, să-i crească indiferență față de societate și să îi cultive un statut de îndreptățit,

De cele mai multe ori, scufundarea în muncă si material este pentru părinte o surdină pentru propriile dureri din trecut, încă neclarificate. Foto: Dmitriy Shironosov/ Panthermedia/ Profimedia

Părinții sunt cei care aduc coerență sau haos în mediul de hrănire parental. Prin acțiunile lor, ei hotărăsc cât de ecologic este habitatul familial în care cresc copiii și cât de hrănitor este cocktail-ul de comportamente și valori pe care îl administrează prin educație și model personal. Această dimensiune este peste gene (epigenetic) și are potențialitatea de a face suprascriere pe echiparea naturală a copilului. Foto: Max4e Photo/ Alamy/ Profimedia

Unde își petrece omul modern cea mai mare a timpului și cui își închiriază resursa finită numită timp? Stabilimentelor care găzduiesc ceea ce denumim cu toții “locul meu de muncă”! Aceste stabilimente devin stăpâne ale timpului și expertizei noastre, zăngănind uneori atractiv cătușele de aur ale recompensei și apăsând discreționar butoanele fricilor!

Nu dorințele în sine sunt sursa fricii, ci multitudinea și dimensionarea lor incorectă. Asimilarea nefiltrată a dorințelor generației din care facem parte sau a celor preaslăvite de (social)media: ce job este dezirabil, unde să locuim, unde să ne facem vacanțele, ce haine să îmbrăcăm, ce și cât să mâncăm, ce mașină este potrivită, un întreg insectar de vanități care să ne consolideze poziția de putere, admirația și dezirabilitatea socială. (Foto: Profimedia Images)