Foto: Dmitriy Shironosov/ Panthermedia/ Profimedia
Am văzut în prima parte a acestui articol, cum copilul este moștenitorul captiv al generozității sau precarității zestrei trans-generaționale. Si, ce poate face cu această echipare naturală, cum îi influențează gândurile și acțiunile viitoare.
În această a doua parte, peste moștenirea genetică de dar, se așază componenta de mediu de hrănire parental, care este moderată de intențiile și acțiunile părinților.
Părintele ca autoritate care creează și reglează mediul de hrănire al copilului
Mediul parental de hrănire definește și șlefuiește caracterul, latura relațional-valorică transmisă prin educație și modelul valoric parental. Aici, mozaicul genetic de neam primește accesul la mediul de hrănire, la pășunile pe care păstorul (părintele) le oferă, prin: concepția familiei de origine despre lume și viață, atitudinea față de sine, de ceilalți, față de situații de viață, cum fac alegeri, ce (dis)prețuiesc.
Copilul accesează acel spațiu ca adevăruri incontestabile ale familiei, programe observabile pe care le selectează și acumulează inconștient, involuntar, din mediul de hrănire și pe care începe mai apoi începe să le ruleze, să devină ale lui.
Concluziile desprinse de-a lungul timpului cu cuplurile, părinții sau adolescenții, ne arată că mediile parentale de hrănire si implicit rezultatul final, ceea ce devine copilul, sunt influențate de trei planuri: planul universului material, planul prezenței și planul spiritualității. Să le analizăm pe rând!
- Planul universului material
Utilizarea lui disfuncțională se referă la părinți ce aleg pentru ei și copii o viață trăită exclusiv într-un plan material, ce slujește mai degrabă dorințe supradimensionate, fără limite, utilitate sau sens.
Și mai puțin nevoi firești al corpului fizic, pentru a-l ține fiziologic funcțional. Mediul familial devine în mare parte din timpul unei zile, un furnizor cantitativ pentru îngrijorări materiale care, însă, astupă, sigilează strigăte sufletești!
Frica de a nu avea suficient, o insațiabilitate irațională care ne împinge constant în comparare, invidie, neliniște: Ce am/ce au? Cât am/ cât au? De ce au ei? De ce ei și eu nu? etc.
Dar sărăcia nu înseamnă a avea puțin ci a dori continuu mai mult! Pentru părinte, un plan material mult prea tușat înseamnă că nu știe să răspundă încă, la întrebarea: Cât este suficient?
Deși omul are tot ce îi este necesar ca să ducă o viață liniștită, îndestulătoare, continuă să rămână angrenat într-un malaxor profesional istovitor fizic și psiho-emoțional, pentru ca să acumuleze mai mult! Undeva în interior, pe fondul unor frici, comutatorul lui “Suficient" nu declanșează.
În această ipostază de insuficiență materială părintele nu este încă interesat să modeleze ce intră ca informație prin porțile sale senzoriale. Nu poate încă să le aline, să le domolească: ceea ce vede, aude, miroase, gustă, simte, este încă lacom, nesățios și nenormat, este vicios, îl tulbură!
Trăim o lume care glorifică experiențele, festinul și instigarea simțurilor cu orice preț, fără a nuanța calitatea acelor experiențe!
Experiențele îmi cresc nivelul de cortizol și adrenalină, îmi generează frică, stres, mă golesc de energie? Sau mă înalță, mă fac să mă simt împlinit, liniștit, în pace, să mă manifest cu bucurie, blândețe?
Prin experiențele alese, antrenez o formă de comunicarea neuronală, chimică, care mai apoi se răsfrânge în calitatea emoțiilor, a proceselor cognitive, a somnului, a vieții însăși.
- Planul prezenței parentale
Utilizarea disfuncțională a acestui plan înseamnă părinți prea puțin prezenți ca factor timp în relație cu copilul, mult prea preocupați de marii seducători ai vremurilor: bani și putere. Obținute, cum altfel, decât printr-un auto-prizonierat în muncă și carieră. Planul prezenței este o extensie a primului plan, al materialității, pentru că o concentrare excesivă în planul material mă deturnează de la a fi prezent, de la a mă pune în relație cu copilul meu.
De cele mai multe ori, scufundarea în muncă si material este pentru părinte o surdină pentru propriile dureri din trecut, încă, neclarificate.
Prezența constantă a părintelui alături de copil este cea care asigură nevoile fundamentale ale psihicului copilului în perioada de creștere. Iată un scurt inventar al acestor nevoi și câteva modalități fericite sau stângace de a le împlini:
1. Nevoia de apartenență- se satisface în familie și mai apoi în cercul social prin atenție, dragoste, empatie, sinceritate, transparență. Este uneori ignorată de părinți, de altfel iubitori, prin: respingere conjuncturală sau continuă, neglijare, pedepse disproporționate, abuz verbal și fizic.
2. Nevoia de autonomie și siguranță- Un mediu marcat de ocrotire, încredere și siguranță crește instinctul de explorare al copiilor, adică, își doresc să palpeze lumea, să facă lucruri singuri. Întreaga noastră dezvoltare, maturizare, se bazează pe faptul că avem nevoie să devenim independenți față de părinții noștri.
Este suprimată prin: părinți excesiv de protectori, care exercită un control puternic, care stabilesc granițe strâmte, care îndepărtează cu bună știință piedici din calea copilului.
Copilul internalizează această grijă excesivă prin anxietate, se îndoiește de capacitățile sale, se decuplează de la educația parentală, devine exagerat de preocupat de siguranța lui, hipervigilent, etc.
3. Satisfacerea plăcerii/Evitarea neplăcerii- Este în strânsă legătură cu emoțiile și mai apoi cu motivațiile noastre. Părintele are rolul de a-l ajuta și îndruma să evite neplăcerea, generând căi dozate de a obține plăcere. Este un exercițiu continuu de reglare a senzațiilor plăcere-neplăcere, educarea însemnând cum faci fața emoțiilor atașate celor două stări. Un echilibru între satisfacere plăceri și gratificare imediată, reglarea pulsiunilor, cum tolerăm frustrarea.
4. Încredere în sine și recunoaștere- Avem o nevoie înnăscută de a fi apreciați. Fără apreciere nu simt că aparțin, nu simt că sunt dorit și nu pot forma legături stabile. Se asigură prin prezență parentală, prin dorința și capacitatea părintelui de a participa la viața copilului. La ceea ce poate sau ceea ce încă nu poate, prin însoțirea parcursului și recompensarea efortului, nu doar a rezultatelor. Din încrederea în sine, epicentrul psihicului nostru, ne tragem seva pentru motivațiile noastre ca adulți.
Prezența, după cum observăm, nu este doar ocuparea unui spațiu fizic în proximitatea copilului, ci, este un mix calitativ de: apropiere cu dragoste, atenție, interes, ocrotire, încredere, siguranță, teren de explorare, de gestionare a neplăcerilor, apreciere, s.a. Iar de acest lucru sunt responsabili ambii părinți, mama si tata, cu roluri și atribuții diferite, cu modelul personal de masculinitate/feminitate pentru copiii băieți sau fete.
Un părinte lipsit de prezență... ascultă puțin, nu citește semnalele emoționale ale copilului, este captiv în gândurile lui mari de adult, butonează constant telefonul, se lansează în conversații interminabile cu prietenii care au nevoie de atenția lui(??!!), are planuri, ieșiri care rar îl includ și pe copil, își justifică lipsa pentru că aceasta îl va face independent, încarcă timpul copilului cu 3-5 opționale extra-școlare argumentând că așa se va dezvolta, atenuează lipsa lui prin mâncare sau mici recompense, ca urmare a unui sentiment difuz de vinovăție.
- Planul spiritual familial
Utilizarea funcțională a acestui plan înseamnă prezența și cultivarea pentru copil a unei forme autentice de viață spirituală, de ancorare a lui în ceva și în Cineva mai înalt decât spațiul vieții pipăibile.
Spiritualitatea este o bornă familială, un reper vizibil printr-o căutare perseverentă, prin care copilul înțelege cum poate face din experiența vieții ceva dincolo de planul fizic, despre cum să aibă o viață bogată în semnificație, fără a fi neapărat... bogat!
Abordarea spiritualității înseamnă să învăț să operez cu 2 planuri: planul unei vieți cu sens și planul unei existențe cu sens.
În căutarea unei vieți cu sens încep să înțeleg care sunt darurile (talanții) pe care le-am primit și pe care le pot utiliza pe spațiul vieții fizice pentru a face viața o experiență plăcută, valoroasă pentru mine și pentru cei din jur.
În căutarea unei existențe cu sens transcend dimensiunea finită a spațiului vieții prin trup și mă raportez cu sufletul la un spațiu pur spiritual. Caut constant să înțeleg și să practic acel "protocol" prin care pot să trec într-un mod fericit din prea scurtul plan al materialității vieții fizice în planul eternității vieții spirituale.
În ambele ipostaze, nevoile orientate către sine încep să fie dezlocuite de achiziții, acțiuni orientate și către nevoile celorlalți. Ajung să am prezente la nivel de execuție, comportamental, vizibil în mediu, practicarea emoțiilor înalte: empatie, compasiune, generozitate, iertare, smerenie.
Empatia mă pune într-un status de înțelegere senzitivă și respectuoasă a ceea ce experimentează celălalt. În timp ce compasiunea înseamnă că îmi dau voie să fiu atins, mișcat de suferința celuilalt, sunt capabil să pot oferi conținere, un spațiu interior mie, pentru a-l lăsa pe celălalt să mă locuiască temporar. Smerenia este o precondiție pentru a ieși din concurențial, din coliziuni, de a-l vedea pe celălalt, de a ne desluși și lumina împreună, ego-urile ne rămân între paranteze, liniștite.
Voluntar, programat, activăm rar spre deloc voința de sens al vieții sau de sens al existenței. Ce ne poate ajuta? Situațiile limită, necazul, sunt cei mai puternici activatori de sens al vieții și al existenței, pentru că ne aduc în față rezultatul acțiunilor noastre de până atunci!
Ne extrag abrupt și nemilos din deșeurile trăirii materiale și ne oferă printr-o durere pedagogică, o șansă de reprioritizare și reconfigurare a importanței Vieții.
Suntem ființe puternic ancorate în material ce au și experiențe spirituale sau suntem ființe spirituale ce au ca stare de agregare și o secvență efemeră de materialitate?
Concluzie
Inconsistențele noastre pe fiecare din planurile care alcătuiesc mediul de hrănire parental sunt de fapt deresponsabilizări, denominări voluntare din rolul de părinte în rolul funcțional de finanțator normativ ce participă conjunctural la viața copilului.
În final, iată câteva modele de dialog interior pentru un părinte captiv în angrenajul vieții, care a construit un mediul de hrănire parental disfuncțional: • La ce pot să renunț din ceea ce fac acum și asta îmi va da o altă perspectivă asupra vieții? • Care sunt încă dialogurile care îmi populează iarmarocul gândurilor? • Către ce stăpân închiriez eu (obsesiv uneori) cea mai mare parte a timpului zilei? • Care este relația între ceea ce am picurat sau nu în mediul de hrănire al copilului și ceea ce este el acum? • Care este sensul situațiilor limită din viața mea? Este un model repetitiv care transcende generațiile?
În partea a treia a articolului vom analiza si cea de a treia si ultima dimensiune, “Mediul social, contributor și spațiu de conținere& influență pentru părinți și copii”.
Mediul social influențează formarea și dezvoltarea copilului și adolescentului prin expunerea la stimuli, dar modelează și tendințele și abordările părinților în actul educațional. Celor de care alegem să ne însoțim le oferim un spațiu de manifestare și influență în zona noastră de "editare a sinelui".
Să avem cu toții gânduri și intenții bune!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.