Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Break

Îşi strânge metodic şireturile, căutând să egalizeze capetele rămase libere. Face şi desface funda fără să se grăbească: de afară răzbate vuietul surd al mulţimii, ca vântul, seara, printre coloşii din aleile Milla. Timpul, domnule Onemai, anunţă meditativ vocea amabilă. O intensificare ca un vuiet, apoi aplauze copleşitoare, nesfârşite: Freas a păstruns în arenă.

E încordat, îşi dă seama de asta şi crisparea creşte şi mai mult. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte în boxă, acolo nu e nici cald, nici frig, e linişte şi întuneric ca-n pântecele mamei, nimeni nu-ţi zbiară în faţă şi nu sunt flash-uri care să-ţi zgârie retina. Dar cum să stea în boxă când Papá Tob a hotărât altfel...

Pătrunde în spaţiul de joc cu vraful de rachete sub braţ. Aşa cum se aşteptase de altfel, aplauzele sunt convenţionale, reci. USCOTT MOWENNA MARLBORO MARLBORO FORS. Nu-i nimic, totul e să nu se gândească la nimic, să fie ameţitor de iute şi implacabil. Să nu cruţe, să frângă, să domine. REC KDX STANDARD ELECTRIC BATA BATA BATA.

Raflexul verde e plăcut sub tălpi, cărnos şi elastic, aderenţă atât cât trebuie. Când o suprafaţă de joc e bună, băiete, trebuie să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când calci pe pieptul unui om. Aruncă o privire în tribună: Papá Tob e la locul lui, chica argintie, căzând pe gulerul cămăşii negre, încheiate până sus, îl distinge net de mulţimea pestriţă. Tot ce îmbracă Papá Tob începe să semene a uniformă.

Nu reuşeşte s-o descopere pe Vera; poate întârzie, şi chiar dacă nu vine, poate că e mai bine. Se mai uită o dată la Papá Tob şi, cu toate că acesta priveşte undeva deasupra panoului de afişaj, simte cum se relaxează. Pune rachetele pe masă, scoate din huse câteva şi începe să lovească sacadat corzile de podul palmei, ca şi cum le-ar încerca. Ştie foarte exact cu ce rachetă va începe meciul, le-au verificat împreună în urmă cu o oră, dar legea lui Papá Tob nu poate fi încălcată şi nici n-are de gând să încerce s-o încalce vreodată. Tenisul e un ritual cu măşti, băiete, o artă a plictisului, ca să mă exprim aşa. Tot ce faci în afara timpului în care joci punctul trebuie să fie cât mai puţin variat. Trebuie să vezi cât mai puţine chipuri, să auzi cât mai puţine cuvinte şi să rosteşti şi mai puţine. Foloseşte mereu aceeaşi pastă de dinţi, mănâncă mereu aceleaşi lucruri, culcă-te şi trezeşte-te întotdeauna la orele stabilite. Da, Papá. Crucifixul la buze, acelaşi număr de paşi până la linia de fund, mingea bătută de pământ de acelaşi număr de ori. Nu schimba nimic, niciodată, dacă vrei să fii în tenisul mare, ca să mă exprim aşa. Dacă nu faci nimic din toate astea, trăieşte şi fii fericit. Da, Papá.

Porneşte spre linia de fund. Paşii măsuraţi, figura rigidă, indiferentă. Ajuns în faţa deschiderii circulare a distribuitorului, ridică mâna şi mingile ţâşnesc una şi, după trei secunde, încă una. Apropie o minge de nări şi aspiră adânc. Cel puţin zece obiective urmăresc gestul caracteristic al lui ULLO ONEMAI. PRIETENEI LUI ONEMAI ÎI VA FI GREU SĂ GĂSEASCĂ PARFUMUL POTRIVIT! Gestul trebuia oricum făcut, aparţinea secvenţei standard, însă mirosul de minge nouă chiar îi plăcea. Se asocia totdeauna cu cel al bitumului încins, străpuns de smocuri prăfuite, din spatele marilor magazine SANDRE. Pe atunci nu era decât un derbedeu de-o şchioapă, lovind cu o rachetă bandajată o minge mâncată până la cauciuc, de culoare la fel de incertă ca a pielii lui. Mingea nouă era o pasăre rară, o flacără proaspătă pe care cu greu te puteai hotărî s-o laşi pradă asfaltului cenuşiu, mâncătorul de mingi.

Crainicul arenei prezintă finaliştii MASTERS-ului. Apoi, până în clipa în care se va anunţa învingătorul, nu va mai vorbi decât computerul. Mai întâi, desigur, Freas. Martin Freas artistul, Martin Freas gentlemanul. Omul pentru care tenisul nu are secrete. Capabil să trimită zece mingi consecutiv într-o rachetă aşezată pe linia de fund. Rosewall plus Santana, plus Năstase, plus Koehler, plus. Ultimul romantic. Mereu trebuie să existe câte un ultim din ăsta. De două ori Roland Garros, o dată Wimbledon, anul trecut Masters-ul. Aplauze furtunoase. Urale. Pe tine or să înveţe greu oamenii să te aplaude, băiete. Ai o mutră... hm, cam ciudată, ca să mă exprim aşa. Pot să pariez că cel puţin un chinez, un negru şi un băştinaş din Australia au colaborat la conceperea ta. Nu te uita, colaborarea a fost fructuoasă, ca să mă exprim aşa, ai o inimă ca o pompă de incendiu şi picioare ca ale tale n-a avut nici Dreblin. Deci, băiete, o să joci tenis, asta e şansa ta. Da, Papá. Altceva nu ştiu ce-ai putea să faci, nu eşti prea deştept, ai mutra pe care o ai, poţi să ajungi cel mult room-boy sau ajutor de ospătar, asta în cazul în care nu te apuci de droguri sau de tâlhărie. Da, Papá. Tenisul pe care o să-l joci, ţin să-ţi spun de pe acum, nu va fi un tenis frumos, dar datorită lui vei câştiga suficient de mulţi bani ca să ţi se spună că ai o figură... hm, fascinantă, ca să mă exprim aşa. Te vei baza pe forţă, tenacitate, echilibru nervos; or să te învinuiască toţi pentru monotonie, pentru lipsa de fantezie în joc; adică pentru faptul că nu te dai peste cap, nu pui scurte riscante, nu rămâi pironit, cu ochii la cer, după ce-ai greşit o minge. Rahaturi, ca să mă exprim aşa. Cel mai frumos tenis din lume e ăla în care dai mingea cumva peste plasă şi câştigi. Te vor numi robot, automat, maşină de tenis, presa de scandal va insinua că eşti, de fapt, un android, „fanteziştii” pe care îi vei zdrobi vor face declaraţii jignitoare la adresa ta. Tot rahaturi, îndată ce-o să câştigi de suficient de multe ori vor începe toţi să roiască în jurul tău ca muştele la hoit, ca să mă exprim aşa, pentru că toţi vor să respire aerul tare al succesului. Monotonia o să fie atunci „siguranţă în joc şi tenacitate”, insensibilitatea – „capacitate extraordinară de concentrare”, urâţenia loviturilor – „o deosebită eficienţă”. Dar pentru asta trebuie să câştigi, să câştigi mereu, băiete. Da, Papá.

Two minutes, gentlemen. Încep să servească. Mingile lui, catapultate cu peste două sute de kilometri pe oră, se duc ascultătoare în colţurile careului de serviciu. Freas serveşte mai slab, liftează exagerat. Ca un gentleman. Încă n-a terminat cu zâmbetele şi bezelele adresate tribunei. One minute, gentlemen. E bine să joci într-o sală mare... zgomotele se estompează, publicul se transformă într-o masă nedefinită, te poţi concentra mult mai uşor decât afară, unde sunt nori, cer, vânt, câte o pasăre sau un Jet. Păcat că FILT n-a admis izolarea fonică a terenului. Nătărăii din tribună nu suportă să latre la lună, de parcă i-ar păsa cuiva de agitaţia şi de zbieretele lor. Time, gentlemen.

Aleargă. Întoarce trunchiul. Retrage mâna. Flexează genunchii. Bagă umărul în faţă. Umărul, am spus. Ochii pe minge până în ultima clipă. Loveşte. Aleargă. Întoarce-te. Retrage. Flexează. Am spus să îndoi genunchii, băiete, eşti surd?

Se simte bine, cu toate că e condus cu 4-3. Cu ghemul ăsta se face 4-4. Nici chiar perspectiva pierderii setului nu-l îngrijorează, se joacă best of five, Spilcuitule, fără tie-break în decisv, să vedem dacă te ţin curelele. Şi, în plus, punctele pe care le-a făcut el până acum au fost seci şi fără tevatură, în timp ce Freas a punctat pe muchie de cuţit, cu execuţii greu de repetat, artizanat. Asta nu poate să ţină prea mult, nu se câştigă un meci cu astfel de lovituri. Advantage in. Se uită la Papá Tob. Papá Tob îşi trece neglijent mâna peste frunte: e bine, dă-i înainte. N-o să mai servească tare, simte că Freas e pregătit să închidă ochii şi să lovească, şi parcă e un făcut, retururile astea orbeşti intră mai întotdeauna. Liftează mult. Let! First service. Mingea a lovit banda, a trecut totuşi, a ţopăit de câteva ori şi s-a dus până la picioarele lui Freas, care n-a schiţat niciun gest, aşteptând impasibil ca mingea să-şi înceteze săriturile şi să fie suptă în marginea terenului. Semn rău, înseamnă că Spilcuitul încă e calm.

Liftează şi mai mult şi rămâne pe fund. Schimb prelungit de drepte în cros. Trebuie evitat reverul, băiete, aici e punctul lui tare. Iuţeşte lovitura. Incomodat, Freas încearcă să schimbe jocul cu un longline, dar lovitura e prea scurtă. În faţă. Taie apăsat mingea în lungul liniei şi se lipeşte de fileu. Freas ajunge târziu şi lobează. Lobul e înalt şi s-ar putea să iasă. Nu mai aleargă după el. Se aprinde lumina roşie, mingea a căzut milimetric în spatele liniei de fund. Out!, cârâie computerul, out afişează panoul central. Game mr. Onemai. Four games all.

Iese de pe teren păşind relaxat. Se opreşte în faţa uşii care culisează fără zgomot, eliberându-i intrarea în coridor şi blocând prin aceeaşi mişcare intrarea coridorului lui Freas. Îndată ce trece pragul, uşa revine în poziţia iniţială. Intră în boxă şi se aşază pe fotoliul hidraulic. Jeturile răcoroase ale ventilatoarelor îi scaldă faţa şi pieptul, vibromasoarele îi frământă braţele şi picioarele. Ecranul se aprinde într-un joc de culori reci şi odihnitoare însoţite de muzică: Polo Anders cu Home Again, un blues vechi de când lumea. Destinde-te, uită. Ţine minte, băiete, o relaxare eficientă în pauze e mai preţioasă decât un serviciu devastator. Sunt jucători bătrâni care n-au învăţat asta nici până acum. Timpul, domnule Onemai. Avertizorul bâzâie şi clipeşte în penumbră. Hai! Goleşte paharul cu CIVITA şi iese din boxă; dincolo de zidul subţire, exact la jumătatea coridorului, aude paşii celuilalt avansând în sens opus. Eşti încă vioi, Spilcuitule, sau poate că numai vrei să pari...

Aleargă. Loveşte, Aleargă, Loveşte. Aleargă. Vine oboseala. Nu e propriu-zis o oboseală de natură fizică, cel care cedează primul e întotdeauna creierul. O simte cum vine, semnele sunt mici, dar sigure: ajungi o fracţiune de secundă mai târziu la minge, eziţi să pleci la scurte – ăsta e nebun, a pus cel puţin douăzeci de scurte până acum! -, te ridici cu regret din fotoliu la reluare. Din tribună nu se vede nimic, dar ţie a şi începu să-ţi fugă gândul, cea mai rea consecinţă a oboselii. Vacuumul absoarbe mingile în margine, distribuitorul scuipă o minge şi peste trei secunde încă una. Pendulezi, arunci mingea cu stânga, urcă, se decupează ca un OZN galben în scânteierea reflectoarelor, îngheaţă o clipă într-o neverosimilă imobilitate, apoi cade şi odată cu ea te prăbuşeşti înainte, rupând lovitura din umăr. A câta oară? De câte ori, de când joci tenis, ai ridicat braţele ca să serveşti? De o sută de mii de ori, de un milion? În spatele minţii pândeşte pericolul: renunţarea, lehamitea, pierderea sensului. Să se termine totul, oricum, numai să se termine. Cum naiba face bătrânelul ăsta de dincolo de plasă de pare aşa de proaspăt? Nu se poate, trebuie să fie şi el cel puţin la fel de obosit.

3-2 şi 40-15. Două mingi de break. La 4-2 şi serviciul, între jucători de valoarea lor, totul e terminat. E terminat pe dracu’; o clipă îi pătrund în minte cele trei matchball-uri salvate de Freas în setul trei, dar reuşeşte să le alunge. Nu se termină nimic niciodată, băiete. Da, Papá. Totul se poate schimba într-o singură secundă. Da, Papá. Domini, te simţi stăpân pe joc, aproape că ţi-e milă de celălalt, uite-l cum aleargă degeaba să-ţi prindă mingile care rad tuşele, n-are cum să-ţi facă faţă, eşti tare, încerci de toate şi totul îţi iese, ca să mă exprim aşa. Dar e suficient să te deconcentrezi câteva zeci de secunde, să te joci cu două-trei mingi şi lucrurile se răstoarnă ca într-un caleidoscop. Mai întâi, un fior vag, repede reprimat, de teamă: am început să greşesc, da’ nu-i nimic, mai am multe înaintea lui. Apoi teama creşte cu fiecare minge, loveşti cu grijă excesivă, avar, să nu pierzi, dar eşti deja pierdut. Ca un făcut, toate mingile tale care lovesc banda nu trec, ale lui, în schimb, cad la un pas de fileu, tot ce ţie ţi se duce afară cu câţiva milimetri lui îi intră cu câţiva milimetri, ca să mă exprim aşa. Îţi vine să plângi de nervi. Te agăţi disperat, dar de cele mai multe ori nu se mai poate face nimic. Un meci nu începe şi nu se termină niciodată, băiete. Eşti în meci tot timpul, trăieşti scufundat în el, ca să mă exprim aşa. Da, Papá.

Aleargă, loveşte, aleargă. Freas a făcut două puncte pe nesimţite, cu blestematul lui de rever tăiat, nu sare mingea nici de două palme. O privire către Papá Tob. Răspunsul vine prompt şi clar: dreapta, pistonează-i dreapta. Da, Papá, bineînţeles, o sută, o mie, un milion de mingi pe dreapta Spilcuitului, nu mai apucă el să dea cu reverul. O viziune de o clipă: TITAN STADIUM pustiu, în ruine, lumea întreagă o ruină sub un soare roşcat, răzbătând printre nori clorotici, iar el şi Freas continuă să schimbe mingi pe forehand.

Avantaj. Se duce în faţă pripit, pe minge moale. Nici el nu ştie de ce. Passing-ul lui Freas e perfect, n-are cum să-l ajungă, cu toate că se întinde cât poate. Eliberat o fracţiune de secundă datorită efortului, subconştientul comandă holding-ul exact în clipa în care mingea depăşeşte vârful rachetei. Tribuna scoate un geamăt excitat, e primul holding al finalei: majoritatea ştiau că Ullo Onemai a folosit procedeul de opt ori în cele şase zile de până acum ale turneului şi că încă unul i-ar putea fi fatal. Nu l-au uitat încă pe Spotty Bauer: la el se gândea întotdeauna când făcea un holding. Niciun neuropsihiatru nu reuşise să explice satisfăcător capacitatea miraculoasă a lui Spotty de a face 15-20 de holding-uri pe meci, în condiţiile în care nu se cunoştea alt jucător care să poată trece de 3. Uneori îşi ridiculiza adversarul, jucând câte un ghem întreg numai din priviri. Mulţi afirmaseră că Bauer era un telekinet natural, nici n-avea nevoie de ACBC-uri, înzestrarea lui se putea manifesta oriunde în afara terenului. Nimeni însă n-a putut dovedi nimic; oamenii îl aclamau în delir. Federaţia Internaţională intenţionase chiar să suspende procedeul în urma presiunii Asociaţiei Jucătorilor, interzicând echiparea terenurilor cu ACBC-uri, însă până la urmă publicul şi-a impus voinţa. Culmea era că Spotty şi fără holding avea stofă de mare jucător, ar fi putut oricum să se impună, dar lumea asta voia de la el şi nimic altceva. Când juca fără holding, oricât de bine, mai că nu-l fluierau. Impresarii căutau cu lumânarea pe cineva care să-i poată ţine piept, visul multora era să organizeze MECIUL SECOLULUI! TENIS FĂRĂ RACHETĂ! TENISUL VIITORULUI! Două imagini ale lui Spotty îi rămăseseră vii în minte: Spotty prăbuşit lângă stâlpul fileului, zvârcolindu-se şi urlând ca o fiară, şi Spotty în curtea casei de sănătate, un fel de bolovan cu privirea goală şi bale la gură. Şi mai erau şi Gothard, şi Alderman, şi Sarasino, toţi reduşi la o existenţă catatonică de jocul cu holding-ul.

E prea târziu să mai dea înapoi; de câteva secunde bune mingea tremură uşor cam la un metru de sol, susţinută de voinţa lui convertită în acţiune fizică şi amplificată de mii de ori de ACBC-uri. Se poziţionează ca să lovească, încet, fără să scape din ochi mingea şi pe Freas, care stă nemişcat la câţiva paşi de fileu, cu o licărire de uimire în ochi – ştia, bineînţeles, şi el de cele opt holding-uri.

Na. Ia-o şi pe-asta! Mingea, izbită cu toată forţa, s-a dus undeva în lung de linie. Freas n-a schiţat niciun gest; să fie oare atât de sigur pe el?

Izbucnesc aplauzele. De data asta sunt aplauze puternice, adevărate. Porneşte greoi spre marginea terenului. Îl dor creierii. Îi pare rău că Vera nu e în tribună, la Papá Tob n-are curaj să se uite după ce-a făcut. Uşile culisează simultan; intră în boxă şi se prăbuşeşte pe fotoliu. O perie de sârmă i se plimbă pe cortex. Ventilatoarele, vibromasoarele, soluţiile revitalizante îşi fac datoria, dar capul, capul… senzaţia e îngrozitoare, ca şi cum ţi s-ar risipi mintea. Brusc, sunetele odihnitoare încetează şi pe ecran apare Freas, triumfător, surâzător, superb, ridicând cupa deasupra capului. Toată lumea e grămadă pe el. Undeva, în margine, se vede pe sine arătând ca un struţ bolnav, chinuit de câţiva reporteri sadici. Suprarenalele varsă adrenalina în sânge, măduva spinării comandă muşchilor să se contracte, pulsul şi respiraţia se accelerează. Trupul trage după sine creierul. Se ridică greu, dar se ridică şi iese pe coridor. Dincolo de peretele impenetrabil la biocurenţi aude paşii celuilalt; se repede cu pumnul în perete, zbierând: boşorogule, jigodie împuţită!

Astăzi, fizicul în sport nu mai are secrete. Tehnicile de antrenament, echipamentul, regimul alimentar nu mai suportă îmbunătăţiri esenţiale, ca să mă exprim aşa. A venit vremea antrenamentului psihic sistematic. Mai mult: a condiţionării psihice a sportivului. Un psihic bine preparat poate arunca în luptă resurse fizice şi volitive inimaginabile; aţi văzut vreodată, domnilor, un paranoic anemiat, aflat în criză, cum crapă în lung o masă de stejar masiv?

E peste puterile unui om. Totul e împotriva lui. Banda fileului, care i-a mâncat un matchball, computerul care cârâie out când el dă tuşă plină, în mod sigur ăştia au umblat la programe, toţi îl urăsc, toţi vor să-l vadă pierzând. Piftiile colorate, cretinii care mestecă, mătreţele din tribună. Ce păcat că holding-ul e limitat la câţiva metri, ar fi minunat să poată ridica tribunele în aer şi pe urmă să dea cu ele de pământ, praful şi pulberea să se aleagă. Doamne, cât de aproape am fost. 5-2 în setul decisiv, până acolo l-a dus furia. Un singur ghem... Pe urmă totul s-a rupt. Spilcuitul şi-a făcut jocurile şi break-ul care îi despărţea. Ovaţionat din răsputeri la fiecare punct câştigat. E 5-5 şi Papá Tob îi face semn să atace, dar el nu mai vrea decât un singur lucru: să-şi câştige serviciul, după aia poate să se întâmple orice.

Riscuri, bineînţeles că există riscuri, cum ar putea fi altfel, aţi mai pomenit dumneavoastră progres fără riscuri, ca să mă exprim aşa? Vă pot da chiar eu un exemplu: Enrique Soler, un obscur sprinter brazilian, a ajuns peste noapte campion naţional cu un timp aflat la trei sutimi de recordul mondial. Cum? Foarte simplu: i s-a implantat în minte certitudinea că e urmărit de un tigru fioros, certitudine care se activa la pocnetul pistolului de start. Problema a fost că tigrul nu s-a dat bătut, ca să mă exprim aşa, a început să-l urmărească şi pe stradă, şi acasă, şi în somn, până când băiatul a scăpat de el încălecând o balustradă. Or, asta nu dovedeşte decât că prepararea psihică a fost făcută de un ageamiu.

Serveşte... aleargă... loveşte... aleargă. Totul e mult mai greu, chiar şi dreapta, dreapta care l-a ajutat întotdeauna, e acum împinsă şi lipsită de explozie. E totuşi 40-30 şi îl cuprinde frica: dacă face punctul, câştigă ghemul. Se uită la Papá Tob îi face semn calm: în faţă, vino la plasă. Serveşte şi se prăbuşeşte înainte ca împuşcat, rugându-se să greşească Freas returul. Şi Freas... greşeşte: mingea, lovită prost, cu rama, se duce într-un lob fâlfâit şi cade în teren, la un metru de linia de fund. Priveşte hipnotizat zborul ei prin aer, nevenindu-i să creadă într-o asemenea escrocherie monstruoasă a hazardului. Târziu, prea târziu, se decide să aleagă. Tribuna, care stătea cu mâinile ridicate şi răcnetul victoriei în gât, îngheaţă: mingea se opreşte când mai avea o palmă până la al doilea contact cu raflexul. Al 10-lea holding al lui Ullo Onemai! Cu paşi de beţiv, se apropie de minge, fixând-o intens; se lasă în genunchi şi încet, foarte încet, o aduce la nivelul ochilor. Rămâne aşa câteva secunde, pe urmă, fără să se ridice, porneşte ca penitenţii spre poarta catedralei. Îi trebuie aproape două minute ca să ajungă la fileu. Freas aşteaptă descumpănit, cu mâinile în şolduri, toată lumea e în picioare. Se ridică lent, cu mingea mereu la nivelul ochilor. În clipa în care distanţa e suficient de mică, Freas lasă mâinile din şolduri şi se crispează; vuietul mulţimii creşte brusc: dublu holding. O situaţie rară şi periculoasă pentru ambii jucători: în afara gravitaţiei, trebuie învinsă şi voinţa adversarului. Teleobiectivele urmăresc cele două chipuri, având grijă să intre în cadru şi MOWENNA sau GUCKO sau FORS, după protocol; se transmit prim-planuri în montaj alternat: venele umflate şi fălcile contractate ale tânărului de 23 de ani, scund şi brunet, ochii aproape închişi, faţa ca de mort a adolescentului de 15 ani, înalt, cu părul cărămiziu, mingea oscilând lent între ei. Apoi, brusc, Freas se întoarce şi pleacă spre fundul terenului. Ullo Onemai ridică racheta şi loveşte. Mingea îl izbeşte pe Freas în ceafă; imediat izbucnesc fluierăturile şi huiduielile.

Un teren de tenis, dintr-un fel de pământ roşu, bătătorit, undeva la marginea oceanului. Jucători care se mişcă ciudat, parcă filmaţi cu încetinitorul. Ăsta e tot tenis, Papá? Da, băiete, sau, ca să mă exprim aşa, a fost.

Vera râde, are caietele sub braţ. Plouă cu stropi negri, scânteietori. Din nămolul răscolit al minţii urcă mereu alte şi alte imagini şi cuvinte. Crucea putredă răsturnată printre mere roşii, acum trebuie să înveţi să urăşti, băiete, altfel nu poţi ajunge în faţă. Mai târziu n-o să mai ai nevoie de ură, o să joci cu tine însuţi, un tun de mingi enorm aruncă mingi de toate culorile care-l lovesc în cap, numai în cap, o rachetă albă profilându-se pe cerul Caraibelor, tenisul e sportul singurătăţii, băiete.

Stă în fotoliu de mii de ani, ca o statuie de faraon. Ce simte o piatră când o laşi singură? Vii, pleci, gândeşti, eşti trist, dar ea ce face în tot acest timp, cum de nu înnebuneşte? Nu înnebuneşte pentru că e fericită. Să fii paralizat, să zaci nemişcat într-un fotoliu de invalid toată viaţa şi să nu te poată sili nimeni să te ridici... Să fii pământ, stâncă, nisip, să dormi pe fundul mărilor, cu miliarde de tone de apă deasupra ta, în întuneric. În linişte...

Papá Tob stă în faţa lui Freas. Papá Tob are mâinile legate. Verde-întunecat, gazonul. Ce faci, Papá, cine te-a legat, de ce stai în picioare, de ce nu te întinzi, de ce nu te faci una cu iarba, cu pământul, ca să mă exprim aşa, ca să mă exprim aşa, Papá.

Papá Tob e în negru, ca întotdeauna, Freas, în costum de tenis, ţine în mână o bucată de metal în formă de rachetă. Freas îl scuipă în faţă pe Papá Tob. Ceva zvâcneşte.

Freas îl loveşte cu piciorul în stomac pe Papá Tob. Ceva se dislocă în adânc.

Papá Tob în genunchi. Freas îl loveşte cu racheta de metal. O dată şi încă o dată. Faţa lui Papá Tob, ca o roşie strivită. Ceva se încordează monstruos, vibrează insuportabil, capul e cimentat, cufundat în beton, trupul e afară, ceva înşfacă, ceva trage, întinde, smulge.

Freas urinează pe faţa lui Papá Tob. Se apropie dansând, îmbrăcată ca o târfă, Vera. Ceva se rupe, o sfâşiere albă, arzătoare, fulgurantă. Freas şi Vera se îmbrăţişează cu pasiune.

Timpul, domnule Onemai.

Se ridică şi iese pe coridor.

(1987)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult