Doru Radosav

Există în spațiul public european tot mai frecvente afirmații de genul „Ne trebuie mai multă Europă” cu sensul de întărire a UE, sau afirmația lui Mario Draghi legată de nevoia unui „federalism pragmatic”, adică trecerea de la confederație la federație. Toate aceste afirmații vin în contextul în care agresiunea Rusiei este tot mai amenințătoare și adversitatea trumpistă tot mai evidentă.

Circula prin târgul Napoca ideea unui proiect revoluționar de organizare și administrare a Bisericii Greco-Catolice, biserică națională cu merite imprescriptibile în cristalizarea și dezvoltarea identității și conștiinței românești. Este vorba despre unificarea administrativă a două eparhii, cea majoră din Blaj cu cea episcopală din Cluj. foto Profimedia

Mai nou aflăm că și unele vârfuri ale puterii politice aflate la conducerea țării au cripto-nostalgii după comunism, precum cei din PSD, dar mai nou și cei din USR, așa cum este ministrul actual al Apărării, care a evitat sau a lălăit răspunsul la întrebarea dacă Ceaușescu a fost un patriot.

Politica trumpistă astăzi a creat turbuențe nemaiîntâlnite în întreaga lume. Trump, susținut de o anumită parte a societății americane ostatică însă ideilor lui, își are origini adânc eufemizate de trecerea timpului, origini încopciate într-o ideologie care se vinde foarte bine.

V. Ponta, L. Bode, N. Ciucă, R. Marinescu sunt doar câteva din exemplele cele mai relevante de plagiatori. Toate mărimile zilei doresc să se împăuneze și cu titluri științifice la care au amușinat de-a lungul vieții. Trebuie să recunoaștem, însă, că toate aceste derapaje și brigandaje sunt cauzate de frivolitatea și impostura construcției academice de la noi.

Un repertoriu rușinos al televizoriștilor de dinainte de 1989 îi poate enumera pe Petre Popescu, Cornelius Roșiianu, George Marinescu, Nicolae Melinescu, Victor Ionescu, Delia Budeanu, Paul Șoloc, repertoriu continuat cu vârful abjecției manipulatoare a disgrațiosului Teodor Brateș. foto Profimedia

Ștefan Hrușcă ne colindă nesmintit în fiecare an și se instituie instinctual prin melosul colindelor sale cu note acute de melopee ce ne transmit în mare parte o stare de tristețe, de melancolie dulceagă, de subțirime sufletească până la decădere în gânduri depresive. foto facebook Ștefan Hrușcă

Între 1 Decembrie (1918) și 22 Decembrie (1989) nu sunt în calendarul lunar decât 22 de zile, timp în care ne-am obținut libertatea. Sunt zile ce depășesc agenda strictă a timpului, deși ele sunt situate la o anumită distanță temporală, dar prin prisma libertății dobândite de poporul român, ele comprimă aceste diferențe, se supra-situează simbolic derulării timpului, sunt asociate în devenirea istorică drept complinitoare în planul libertății poporului român.

Huiduielile fac parte din spațiul libertății aferente democrației și omului modern, dar sunt articulate de lipsa regulilor, a normelor, fiind expresia unui comportament dezlănțuit și instinctual. Ele stau sub deviza „facem ce vrem, când vrem, cât vrem”. Dar manifestările zgomotoase și lătrătoare ale unor români au devenit atât o stare de fapt, cât și una de spirit în spațiul românesc. Toate acestea au apărut mai frecvent în condițiile emergenței curentului de opinie suveranist, izolaționist, antieuropean, dar mai ales antiromânesc.

Ar trebui să privim cu seninătate apropierea zilei naționale a României. În acestă zi, noi, românii, în manieră sintagmatică, adică o dată în fiecare an, ne strângem în „jurul aceleiași povestiri”. În vecinătatea povestirii se pot plasa atât de tocitele noțiuni de narațiune și de narativă care sunt ventilate în gurile mondenității agresive și pe alocuri agramate. Azi, totul a devenit narațiune și narativă.