Cronicile Concursului Enescu 2026 (II). Concertul final al Masterclassului de dirijat. Speranța

sursa foto: Cristina Tănase

Mai întâi au fost ucenicii. Orchestra Română de Tineret, naționala de juniori a artei interpretative orchestrale românești, a prezentat în prima parte a concertului final pe trei dintre cei șase participanți activi la cursul de dirijat din 24-28 august de la București, care s-au alăturat maestrului lor la pupitrul de dirijat. Vechi și nou s-au îmbinat consonant în programul serii, arta dirijorală fiind onorată prin lucrări de George Enescu, Giuseppe Verdi și o primă audiție mondială semnată de compozitoarea Livia Teodorescu-Ciocănea. I-am văzut la câteva dintre ședințele la care au lucrat cu Cristian Măcelaru: ambiție, perseverență și o concentrare la limita paroxismului. Dirijorul român e un profesor remarcabil. Mai întâi, prin talentul de a explica, extrem de plastic și glumeț, măsuri, fraze și sensuri. Profesorul povestește muzica. Tehnica e extrem de importantă, dar nu cea mai importantă. Gestul, cizelat la detaliu, duce la scopul final. Dar nu e doar un semnal mecanic, ci o formă de transpunere a gândului în faptă, cu sensul de a asculta și de a face orchestra să se asculte, să-l asculte acolo, în fața lor, pentru întruparea actului muzical. Un curs din care dirijorii au învățat să-i asculte și să-i respecte pe ceilalți pentru a deveni lideri, iar orchestra a învățat să asculte, să respecte și să cânte cu un lider. 

sursa foto: Cristina Tănase

Benjamin Draper vine din Manchester, UK, și urmează în prezent un master de dirijat la Royal College of Music. E și violoncelist și are destulă experiență cu ansambluri de tineret. A dirijat și Filarmonica din Liverpool și Orchestra BBC Țara Galilor, iar experiența se vede în siguranța gestului și comunicarea cu orchestra. La Ateneu a dirijat ușor intimidat Uvertura de concert pe teme populare românești op.32 de George Enescu, practic ultima pagină simfonică enesciană, dar tinerii sclipitori din orchestră au răspuns prompt și cu o poftă sprințară de cânt. Tema giocoso e bine reliefată, cu doina evidențiată de flautul solo și un final poate ușor prea exuberant, aplaudat cu generozitate de publicul român.

sursa foto: Cristina Tănase

Macedoneanca Ana Spasovka pare destul de fragilă, dar gestul ei are precizie și fermitate, chiar forță. Se perfecționează în dirijat la Universitatea Rice din Houston Texas și are o experiență amplă acumulată în cursuri de măiestrie și colaborări cu numeroase orchestre, între care chiar Orchestra Română de Tineret. Este dirijor asistent invitat la Orchestra Națională a Franței din 2024, iar la concertul de la București a dirijat Anna Livia Plurabelle – Fantezie pentru orchestră scrisă în 2025, la comanda UCMR de Livia Teodorescu-Ciocănea, compozitoare născută în 1959 și poate cea mai înregistrată compozitoare româncă a momentului. E o primă audiție absolută, cele trei părți ale lucrării Anna was… / Livia is… / Plurabelle is to be…, una poate ușor prea lungi pentru un concert final al unui master de dirijat, e bine prelucrată de tânăra dirijoare. Anna Livia Plurabelle e inspirată de Finnegans Wake-ul lui Joyce și o partitură extrem de ofertantă și solicitantă, atât pentru cel de pe podium, cât și pentru ansamblu, prin dialogul partidelor și textura neobișnuită a sonorităților. Partea I, de exemplu, e „un dialog vesel peste râu între două spălătorese care, la căderea nopții, devin un copac și o piatră”. Culoarea orchestrală a partiturii e remarcabilă, tânăra dirijoare se descurcă bine, cu concursul unei orchestre extrem de prezente și pline de viață.

sursa foto: Petrică Tănase

Și argentino-italiana Valentina Paolucci, tânără dirijoare și violonistă stabilită în New York cu multiple deja premii internaționale, e un rising star. A absolvit recent studiile de master în dirijat de orchestră la Juilliard School, iar în prezent este membră a programului de la The Chelsea Symphony și director muzical al Orchestrei de Cameră a Absolvenților NYO-USA de la Carnegie Hall. Dirijează cu pasiune Uvertura la Forța destinului de Giuseppe Verdi, iar cele nouă minute ale partiturii sunt extrem de intense. Am văzut-o și pe ea la lucru cu maestrul Măcelaru, dirijorul român a insistat cu ea și cu fiecare dintre cursanți asupra motivului inițial, cele trei acorduri grave repetate la alămuri, construite pe o singură notă, în contrast direct cu tema lirică ce urmează, o melodie romantică, dulce și tristă, un contrast care evocă incapacitatea destinică a omului de a-și schimba soarta. Sala e cucerită, energia acestor tineri e remarcabilă. Și mai uimitor, surâd tot timpul, cu ochii la dirijoarea recunoscătoare că are în față un asemenea corp de elită instrumental, care mai și zâmbește non-stop! Toată scena e fericită! 

sursa foto: Petrică Tănase

După pauză, Cristian Măcelaru, care i-a urmărit extrem de atent pe cei trei tineri cursanți, respirând practic odată cu ei, preia bagheta și conducerea admirabilei Orchestre Române de Tineret în Concert pentru orchestră de Béla Bartók. Referindu-se la motivația sa de a compune, Bartók a scris că „adevăratul meu principiu călăuzitor este idealul fraternității dintre popoare, în ciuda războiului și a tuturor conflictelor. Acest ideal îl servesc cu toată puterea mea prin muzica mea; de aceea nu evit nicio influență, fie ea slovacă, românească, arabă sau din orice altă sursă”. Această mărturisire e un citat mai actual ca niciodată în recunoașterea capacității unice a muzicii de a comunica între culturi, într-o epocă geopolitică din ce în ce mai complicată. În acest spirit al fraternității, Cristian Măcelaru a abordat partitura marelui contemporan al lui Enescu cu un aplomb dezinvolt. Dirijorul român a înregistrat recent Concertul de Bartók, împreună cu Mandarinul miraculous, pe un disc al Casei Linnn, care va apărea în luna octombrie. Și Orchestra de Tineret știe bine partitura, a lucrat-o intens în „vacanța” recentă de la Sinaia, la a 27-a ediție a Festivalului Enescu și muzica lumii. Introducerea corzilor grave cu răspunsul înfiorat al viorilor creează perfect atmosfera nocturnă din prima parte, cu articulații clare și precise. Orchestra e încântată, „Concertul pentru orchestră” este structurat în jurul unor grupuri diferite de instrumente soliste, iar Măcelaru participă la bucuria abordării rând pe rând a tinerilor exuberanți din fața sa: corzile sunt extreme de fine și rafinate, cu excelentul violonist arădean Ștefan Șimonca Oprița la pupitrul de concertmaestru, iar cornii și trompetele care se joacă pe tema în cvarte au timbrul just, bogat și dens fără a-și pierde caracterul incisiv. Presentando le coppie, a doua mișcare, continuă bucuria cântului la junii orchestranți: duo-ul lemne-trompetă este strălucit, o mențiune specială fagoturilor, care vor neapărat să se evidențieze sub mâna care rămâne calmă a dirijorului! În Elegie momentele tutti prind vibrația unui magistral tot unitar pentru ca în intermezzo-ul întrerupt corzile să se alinte pur și simplu până în momentul temei strident-batjocoritoare, ruptă din Șostakovici. Finalul e debordant, tinerii de pe scenă se abandonează complet, Cristian Măcelaru e și el cu ei, noțiunea de concert „pentru orchestră” capătă sens pentru toți și pentru fiecare spectator din sală. E o bucurie incredibilă în cântul acestor minunați puști și puștoaice, care dansează pur și simplu și fac ca întreaga orchestră să vibreze ca un tot unitar, chiar și în fuga înfiorătoare care conduce la uralele de final. E un triumf, bravo Orchestra Română de Tineret! Sunteți extraordinari! Și ei știu asta, simt că aplauzele și bravourile sunt sincere și zâmbesc din nou cu nonșalanța tinereții care știe că munca lor și excelența merită admirate fără rest! Mă bucur că la începutul concertului, Cristian Măcelaru i-a evidențiat pentru aplauze pe cei care în 2008 au înființat și format această orchestră care a devenit în ultimii ani cel mai bun produs simfonic românesc și cea mai bună orchestră din România: violoncelistul Marin Cazacu și dirijorul Cristian Mandeal. Aplauze! Și mulțumim pentru muzică!

sursa foto: Cristina Tănase

Tinerețea e speranța viitorului, am simțit asta încă o dată la finalul Concertului Masterclassului de dirijat de vineri, 28 august, atunci când publicul a elogiat cu urale și ropote de aplauze Orchestra Română de Tineret. A fost ziua în care un trecut dătător de fiori reci s-a prăbușit abrupt peste noi, cu amintirea morților pentru libertate de acum 36 de ani și întunecatul trecut securistic încă nedeslușit din domnia minciunii care încă ne guvernează. Dar speranța unei țări nu poate supraviețui doar într-o sală ca cea a Ateneului Român, nici într-o oricare altă cutie a Pandorei, oricât de frumoasă ar putea fi o sală și sentimentul la întâlnirea cu muzica, cu energia și excelența tinereții, cu vibrația luminoasă a unor suflete tinere. Speranța într-un viitor mai bun e, în termeni matematici, consonanța în spațiu și timp a viselor mai multor oameni, a câtorva milioane chiar. Iar sunetul unei orchestra, oricât de grozav ar suna, nu poate umple un vid atât de mare. E nevoie de mai mult pentru ca speranța să poată renaște în sufletele peste care s-a așternut deznădejdea. Și totuși, spune o vorbă din bătrâni, speranța moare ultima. Iar lumina și binele consonant al Concertului Orchestrei Române de Tineret sub bagheta tinerilor masteranzi și a lui Cristian Măcelaru a fost o porție de resuscitare de aproximativ două ore, care a reverberat o energie dătătoare de bucurie în auzul tuturor celor din sală și a telespectatorilor de acasă. Și da, de speranță. Care oricât de greu ar părea, e întotdeauna în noi.

sursa foto: Cristina Tănase

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp