Cătălin Sava

Cinci motive, cinci recomandări, cinci întrebări pentru Aurelian Băcan, compozitor contemporan. Microsillon

La 29 de ani e un star al muzicii clasice, cu o carieră meteorică. E un tânăr energic, cu ochi incredibil de albaștri și zâmbet cuceritor. Orchestrele îl adoră și i se supun cu docilitate, criticii muzicali încearcă să-i găsească călcâiul lui Ahile și se întreabă până unde va merge această carieră. Foto: Marco Borggreve

Colegul de generație al lui Enescu în anii tinereții pariziene este unul dintre marii creatori ai istoriei muzicii.

Auditorium sau „Sala Mică a Palatului”, pe care noul director al Muzeului Național de Artă al României și-o dorește revitalizată pentru spectacole, proiecții de film, stagiuni muzicale și teatrale, rămâne și anul acesta spațiul destinat muzicii de cameră în weekendurile de Festival Enescu, cu câteva recitaluri rafinate în interpretări de excepție. Vă îndemn să nu-l ocoliți, muzica de cameră e cel mai intim registru posibil pentru reveriile muzicii clasice, iar întâlnirile camerale vor fi conectate din plin la contemporaneitate.

„E un moment al reconfirmărilor și cred că prezența mea e foarte importantă la aceste discuții cu artiștii invitați. Dar e și un moment optim al promovării fiecărui concert din festival de către întreaga echipă.” foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

10 discuri de Crăciun, în aglomerația kitsch care inundă auditiv nu doar piața muzicală, ci și cotidianul.

31 de zile astăzi pînă la Festivalul Enescu 2019. Cum stăm? Ca de obicei, cu bune și rele. Un preview în 19 puncte, cu plusuri & minusuri și ceva așteptări, dorințe și speranțe.

„Când sunt pe scenă simt efectiv un flux de energie care nici măcar nu-mi aparține, trece pur și simplu prin mine, prin instrument. Muzica are această putere de a exprima inefabilul. De aceea nu pot pune exact în cuvinte ceea ce se petrece pe scenă, dar atâta vreme cât ascultătorii sunt atinși, sunt mai mult decât fericit”. (Credit foto Nikolaj Lund)

Totul pare firesc și foarte simplu în cântul lui Andrei Ioniță, e senzația de care ai parte la întâlnirea cu capodopera, cu talentul. Cu extra-ordinarul.

Chiar dacă m-au remarcat, când m-am adresat unui profesor cu influență care de altfel mă aprecia, răspunsul a fost „Draga mea, la mine vin toți cu plasele pline. Și nici atunci nu am timp”.