Cronicile Concursului Enescu (I). Concertul de deschidere, o declarație de intenție

Dincolo de discursuri, covor roșu și rochii de gală, un concert de deschidere este întotdeauna o declarație de intenție. Așa a fost și simfonicul inaugural al celei de a XX-a ediții a Concursului Internațional George Enescu de Duminică, 23 august 2026, o ediție în căutarea excelenței: noua creație și noi generații de muzicieni reunite de moștenirea patrimoniului enescian.

Discursurile au lipsit, nu e an electoral. Cristian Măcelaru a fost scurt și la obiect, directorul artistic e convins că „In the Pursuit of Excellence” reprezintă nu doar un punct ci un întreg traseu în dualitatea ontologică evoluție-concurență. Doar un moment de reculegere in memoriam Ileana Cotrubaș cerut de Măcelaru de la pupitrul dirijoral, unul emoționant pentru toți cei de sub cupola Ateneului. Covorul roșu a fost asigurat doar metaforic de transmisiunea TVR, official Broadcaster al ediției aniversare, într-o o suită de interviuri cu organizatori și personalități ale vieții muzicale și culturale, cu culise și imagini superbe cu Ateneul la crepuscul. Iar rochiile, firește, spectaculoase. Prezentat ca de obicei ireproșabil de Marius Constantinescu–TVR, concertul de deschidere susținut de Orchestra Națională Radio a început sub bagheta directorului artistic al Festivalului și Concursului Enescu cu The Stone and the Ivy, de Diego Santamaria, un tânăr italian care a studiat compoziția și violoncelul în Italia, Polonia și Franța, iar astăzi își continuă studiile doctorale la Academia de Arte Frumoase din Napoli. Lucrarea lui pentru orchestră mare e câștigătoare a Premiului pentru originalitate la secțiunea compoziție 2024. Partitura începe cu țesătura unei umbre sonore statice, lipsite de viață, pe care se grefează treptat o undă de energie motorie vie și delicată. E dihotomia mișcare/repaus care se resimte distinct în dislocarea registrelor simfonice, cu unduiri melodice insulare, un vârtej care crește și se stinge în zgomotul unei unde de vânt la finalul primei părți. Continuarea e compusă dintr-un crescendo impresionant al unei adieri energice, marcate de pizzicato-ul cordarilor, cu accente pulsatorii dezlănțuite ce amintesc de Sacre du printemps. Publicul e cucerit, sala e vie, sunt mulți tineri care ascultă atent, muzica asta scrisă acum doi ani chiar e frumoasă, melodioasă și interesantă. Cred că s-a schimbat destul de mult în ultima vreme percepția despre muzica contemporană a celor care vin astăzi în sala de concert. Și asta e bine. Finalul începe cu un marș funebru care devine bacanală dezlânată, apoi explozia ritmică de mare inventivitate trimite la o dimensiune aproape ritualică. Timpul se dilată și se contractă ciclic, alămurile dezlănțuite conturează cadența finală prefațată de lamentațiile unei trompete memorabile de tablou într-o expoziție. Aplauze calde, dirijorul îl cheamă zâmbind pe tânărul compozitor în fața publicului. Diego Santamaria are 33 de ani și n-o să uite niciodată, cu siguranță, seara asta de la Ateneul Român, la Concursul Enescu.

Zygmunt Krauze și Diego Santamaria © Petrică Tănase

Seară continuă cu Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră op.169, Brahmsodia compozitorului român Dan Dediu, o delicioasă revizitare a creației marelui romantic german. Soliștii sunt câștigătorii de acum doi ani a concursului Enescu: violonista Mayumi Kanagawa, violoncelistul Yo Kitamura și pianistul Roman Lopatinski, fiecare dintre ei vizibil încântat de partitura de pe pupitrul solo și de revenirea la București – violonista japoneză a spus în conferința de presă că e pur și simplu fericită să revină în sala Ateneul Român, un loc atât de frumos și special pentru ea! Lucrarea lui Dan Dediu e o poveste savuroasă despre muzica lui Brahms, trei episoade pluristratificate care trimit direct la complexul univers brahmsian, folosind din plin tehnica citatului dar și o antinomică și răvășitoare percuție. Prima parte e practic o demolare, compozitorul chiar a numit-o „Brahms Bulldozed”, o revărsare sonoră furibundă care continuă cu o parte mediană rapidă, în care soliștii dialoghează cuceritor cu instrumentele din orchestră. E aici o complicitate surâzătoare între tutti și soliști, pe care dexteritatea meșteșugită a compozitorului o transformă de fapt într-un adevărat sistem de alianțe cu stări diferite. Nu doar dirijor și soliști sunt prinși de fervoare: publicul e pur și simplu încântat, oamenii zâmbesc, o doamnă de lângă mine chiar râde cu poftă și aplaudă când o arhicunoscută temă brahmsiană prinde subito un contur transformativ năstrușnic, atât de à la Dediu. Și ultima parte e surprinzătoare, Wiegenlied sună atât de suav în orchestrația proaspătă și caldă, dar rafinata temă nu e a soliștilor ci, surpriză, vine de la clarinet și flaut. În încântarea atmosferică generală, Brahms ne trimite prin muzica lui Dediu diverse mesaje. Sunt răvașe moderne, secolul 19 s-a materializat în ceea ce auzul nostru captează din ecranul general al ansamblului condus de mâna sigură a unui Cristian Măcelaru, și el vizibil încântat. Dirijorul român i-a cântat de curând compozitorului care a devenit recent pentru a doua oară președinte al UCMR Concertul pentru orchestră op.182 la Cabrillo Festival of Contemporary Music din Santa Cruz. E deja o relație care trece granița unei simple colaborări artistice. Brahmsodia e de fapt în seara deschiderii Concursului Enescu 2026 o primă audiție, deși a fost scrisă în 2019 la rugămintea lui Mihai Costantinescu, executivul de atunci al Festivalului și Concursului Enescu, dar care din rațiuni pandemice s-a cântat cu mai puțini suflători, doar 47 de instrumentiști în sala goală a Ateneului în toamna lui 2020, transmisă de Televiziunea Română. Guten Abend, gute Nacht, acum zâmbim din nou. Triplul concert brahmsodic se încheie în uralele sălii. Dan Dediu e ovaționat la scenă deschisă, vin florile iar atmosferă e de veritabilă sărbătoare. Bisul celor trei laureați e bineînțeles un simbolic dans ungar, numărul 6, calin și afectuos. E o reverență de la Mayumi Yo și Roman.

Mayumi Kanagawa, Yo Kitamura și Roman Lopatinski © Petrică Tănase

Înainte de pauză, compozitorul și pianistul Zygmunt Krauze anunță câștigătorii secțiunii de compoziție a Concursului Internațional „George Enescu” 2026. Președintele juriului e senioral pe scenă, are 87 de ani și e un îndrăgostit de muzica românească, de Enescu, Anatol Vieru și Aurel Stroe. Premiul pentru muzică simfonică merge la Jinhan Xiao, 26 de ani, China pentru lucrarea Quadruple Blue: Four Odes to the Abyssal Seas, iar premiul pentru muzică de cameră și cel special pentru originalitate la francezul Adrien Sassier, 29 de ani, Marsilia, pentru lucrările Les Ailes du Désespoir și Rêves en Fleur. Și eu visez să le ascult la București, într-o ediție viitoare. Dar nu la fel de mult cum cred că visează să le audă compozitorii lor. E cea mai frumoasă senzație dată unui creator de artă sonoră, cum mi-a mărturisit în interviul din pauză compozitorul Dan Dediu.

Cristian Măcelaru și Orchestra Națională Radio © Petrică Tănase

Partea a doua e întoarcerea la matcă: Simfonia Nr. 1 În Mi Bemol Major, Op. 13 de George Enescu e poezie sonoră avântată și partea de continuitate din triada declarației de intenție însumată în acest concert uvertură. Tempo-urile lui Măcelaru sunt juste, carura eroică de început și sfârșit a primei părți sună puternic și nobil, așa cum și-a dorit-o Enescu. Partea a doua, Lent sună languros în desfășurare armonică, pe alocuri chiar exotic, mi se pare că sunetul de pe scena Ateneului e chiar mai cald decât în înregistrarea Deutsche Grammophon a dirijorului român cu National de France. Rondo-ul final e briliant, modelat cu măiestrie de Cristian Măcelaru care animă vif et vigoureux Orchestra Națională Radio, instrumentiștii se întrebuințează serios sub bagheta lui energică, iar asta se simte în satisfacția aplauzelor care irump incandescent la final. Bravo, tutti!

 © Petrică Tănase

Așa a fost concertul de deschidere a ediției aniversare a XX-a a Concursului Internațional George Enescu. O declarație de intenție perfect asumată de toți muzicienii prezenți pe scena Ateneului. Și răsplătită just de publicul spectator. Orchestră, soliști, dirijor și compozitori, toți cei aflați în căutarea excelenței, dar și cei din sală, au simțit că rostul muzicii e acela de a ne aduce împreună. Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor, credea George Enescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp