sursa foto: rador.ro
1. Cum se citește Bacovia (și de ce nu e „doar depresie”)
Dragă Filip, Bacovia nu se citește ca Eminescu.
Nu se citește „cu elan”.
Nu se citește „cu speranță”.
Se citește încet, rar, aproape în șoaptă, în încercarea de a înțelege starea, nu de a o explica. Și nicicum de a o replica.
Bacovia nu încearcă să te convingă de nimic.
Nu vrea să te educe.
Nu vrea să te înalțe.
El face un singur lucru: îți arată cum sună o stare când nu mai are cuvinte multe.
Important:
Bacovia nu e trist „ca poză”.
Bacovia e trist ca stare clinică.
A fost bolnav toată viața: depresie severă, nevroze, izolare, anxietate.
A trăit mult timp în camere reci, în orașe mici, cu bani puțini, cu o sănătate fragilă.
Și nu și-a „transformat suferința în artă” într-un mod spectaculos.
A lăsat-o să se audă. A scris-o.
La Bacovia nu întrebi: „ce a vrut să spună poetul?”
Întrebi: „cum sună asta în mine?”
2. „Plumb” — când lumea devine grea
Dacă ar trebui să alegem o singură poezie care să explice universul lui Bacovia, asta ar fi Plumb.
Totul aici e greu.
Nu metaforic.
Fizic.
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb și funerar vestmânt…”
Cuvântul „plumb” cade ca o bucată de metal.
Îl simți în gură.
Îl simți în piept.
Plumbul înseamnă:
– greutate
– toxicitate
– lipsă de aer
– moarte lentă
Iubirea nu e salvare aici:
„Dormea întors amorul meu de plumb…”
Nici iubirea nu mai are viață.
E grea.
E inertă.
„Și era frig… și era vânt…”
La Bacovia, natura nu e refugiu.
E complice la o stare.
3. „Lacustră” — anxietatea care nu se mai termină
Dacă Plumb e greutatea, Lacustră e neliniștea.
„De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând…”
Aici nu mai e vorba de moarte, ci de așteptarea ei:
- Plouă fără oprire.
- Apa se infiltrează.
- Totul devine nesigur.
„Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre…”
Casa nu mai e adăpost.
E amenințare.
„Și parcă dorm pe scânduri ude…”
E una dintre cele mai bune imagini ale anxietății din literatura română:
– nu dormi
– nu ești treaz
– nu ești în siguranță
– nimic nu se stabilizează
La Bacovia, spațiul psihic e inundat.
4. „Monosilab de toamnă” — când forma devine stare
Aici Bacovia face ceva radical: reduce limba până la scheletul ei.
Versuri scurte.
Cuvinte tăiate.
Sunete izolate.
„Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând și animal
Frânt.”
Asta nu e poezie „de citit”.
E poezie de ascultat.
Sunete:
– poc
– frânt
– loc
– trec
Ca niște bătăi rare într-o cameră goală.
„Lampa plânge… anii tăi, anii mei / Trec.”
Aici nu mai e poveste.
Nu mai e imagine bogată.
E ritm interior. Care șchioapătă, nu curge.
5. „Ecou de romanță” — când iubirea schimbă tristețea
Și acum, surpriza.
Bacovia nu scrie doar depresie.
Scrie și dor.
„Te-am așteptat în lung suspin
Tu, n-ai venit!”
Aceeași tristețe.
Dar altă temperatură.
Aici nu mai e plumb.
E pierdere.
Timpul trece prin anotimpuri:
– primăvara
– vara
– toamna
– iarna
Și cineva nu vine.
Finalul e devastator tocmai pentru că e calm:
„Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai ști -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!”
Nu e furie.
Nu e dramă.
E acceptare.
Filip, aici vezi ceva important:
iubirea nu vindecă tristețea, dar o schimbă.
Îi dă alt sunet.
6. Ce se întâmpla în lume când scria Bacovia
Bacovia scrie la începutul secolului XX, într-o lume care se rupe.
În literatură:
– Kafka începe să scrie
– Proust lucrează la În căutarea timpului pierdut
– simbolismul și expresionismul explodează
În artă:
– Munch pictează Strigătul
– Kandinsky rupe forma clasică
– apare arta abstractă
În psihologie:
– Freud publică despre inconștient
– lumea începe să vorbească despre anxietate, traumă, nevroză
Bacovia nu e o excepție românească.
E parte dintr-o sensibilitate europeană:
- lumea nu mai e sigură,
- omul nu mai e stabil,
- viitorul nu mai e luminos.
7. Ce înțelegem noi de aici
Bacovia nu e „poetul depresiei”.
E poetul stărilor-limită.
El ne arată:
– cum sună greutatea
– cum sună frica
– cum sună așteptarea
– cum sună dorul
Și ne arată ceva esențial:
uneori, a fi lucid e mai important decât a fi optimist.
8. Exercițiul pentru Filip
Alege o stare:
– plictiseală
– oboseală
– dor
– anxietate
– liniște
Scrie 6–8 versuri:
– cât mai scurte
– cu pauze
– cu sunete
Nu explica nimic.
Lasă starea să se audă.
Exemplu (doar ca model de ritm, nu de conținut):
„Pe pat lumina cade.
Târziu.
Aud un zgomot.
Mare.
E gol.”
Dacă sună a stare, ai făcut Bacovia.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poezia asta ”Piano” parcă ar descrie una din stările pe care le trăim astăzi:
”Si iar toate-s triste.
Si azi ca si ieri --
Potop de dureri.
Si visul apune
În negrul destin...
Si vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin,
Si nici mângâieri...
Si iar toate-s triste,
Si azi ca si ieri...”
O seara buna.
Spui că în trecut nu au fost anulate alegerile. În trecut nu defilasera forțele primitive din jurul lui c.g., iar obrăznicia celorlalți nu a fost atinsă de foștii oponenți. Ăsta-i singurul motiv. Nici macar caricatura extremei drepte amenintatoar deliranta vctudor nu a atins asemenea culme. Nici în ticăloșia tradarii nici în ceeace privește goliciunea ideilor ce frizează demența.
Deci, cu regret, trebuie să-ți comunic că "argumentele" tale, pardon opiniile, sunt goale de conținut. Pe modelul rataților periculoși pe care îi susții.
Uneori e bine ca realitatea inconjuratoare să fie în alb și negru. Pentru discernerea ei mai ușor. Culorile denaturează în acest context și lasă loc interpretărilor aberante în virtutea drepturilor la vot, liberă exprimare. Dreptul la vot nu înseamnă impunere, iar libertatea de exprimare trebuie să aiba anumite limite. Democrație nu înseamnă impunere, Doar dreptul exprimării opiniilor, cu bun simț și fără limbaj violent. Calități ce lipsesc"suveranistilor" zombificati.
Sper că nu ți-am lezat sensibilitatea.
într-un han, departe.
Doarme şi hangiul,
străzile-s deşarte"
Și ca să ieșim cât-de-cât din butoiul cu melancolie,
pe muzică cu Nicu Alifantis :
https://www.youtube.com/watch?v=26zn5PCuSTI
La fel și "Ecou de romanță" cu Doru Stănculescu. Au trecut deja aproape cinci ani de când a plecat acolo "unde nici bucurie, nici întristare este".. :
https://www.youtube.com/watch?v=JajV-FynkrE&list=RDJajV-FynkrE&start_radio=1
Dacă tot se discută despre Bacovia, iată ce scriam pe vremea când încă eram în puterea vârstei:
Nu mai am somn...
Motto:
”Și parcă dorm pe scânduri ude
În spate mă izbește-un val,
Tresar din somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.”
-George Bacovia-
De parcă-alerg pe dune sterpe...
Nisipul ochii mi-i orbește,
Mai scriu un gând, dar mi se pare
Că-amarnic viața mă prostește.
Încerc să spun în gura mare
Cel adevăr de toți știut:
Minciuna nu are hotare,
În gura ei am încăput.
Încerc să țip... Dar cine-aude
Ce nu vrea nimenea s-audă.
De parcă toți pe scânduri ude
Își dorm o viață-atât de nudă.
Valul minciunii mă izbește,
Speranțele-mi se-neacă-n val,
Nu mai am somn și rău îmi pare
Că n-am tras podul de la mal...
-29 ianuarie 2012-
În fond, e ultima zi în care încă sunt „cincizecist” și asta merită sărbătorit cum se cuvine...
P.S. Să nu uiți că ”vârful muntelui e alb dar adâncul văii e verde”....
De-aș putea...
De-aș putea râde, aș râde
C-atâtea conștiințe hâde
Ne tot spun, pline de sine,
Ce e rău și ce e bine...
De-aș avea lacrimi, aș plânge
Că au curs fluvii de sânge
Pentru ca în România
Să-nvingă „democrația”...
De-aș putea să scriu, aș scrie
Că așa „democrație”
De-o susții la infinit
Ești „deștept”, nu ești tâmpit...
Dacă aș putea pricepe
De ce ne tot trag în țepe
Ăștia de i-am „investit”
Aș muri „preafericit”...
De-aș putea să beau, aș bea
Din izvoare Dunărea
Doar ca să-i înghit pe toți
Marii țării patrioți...
E un non-sens să ne facem iluzii că votul nostru poate schimba situația: „mămăliga” nu explodează doar cu făcălețul înfipt în oală. E nevoie de o amestecare vârtoasă pentru ca adevărul să iasă la suprafață. Și de cetățeni ce încă mai cred în cetate...
Ai mei de la rock sunt pe scenă bine-mersi și dincolo de 70 de ani și-mi plac mai mult așa, învechiți ca vinul. Nu știu dacă e valabil și la bere.
Bune versurile.
gura mamii ei de viață"
Se ne bucurăm de ce avem și să privim jumătatea plină a butoiului..
Dacă n-ai cărți pățești ca Zelenskyy în Biroul Oval. Nici la dejun nu te mai invită.
Sixty...
Gata, s-a întâmplat! Nu știu cum și nu știu pe unde s-au scurs șaizeci de ani din viața mea...
La „revoluție”, când eram tânăr și naiv, credeam că pot răsturna lumea cu curul în sus. Visam atunci că voi îmbătrâni într-o lume dreaptă, în care cizmarii își văd de ciubote și cetățenii de treburile cetății. Vremea a trecut și am ajuns la constatarea că visele au devenit iluzii...
Am fost un pionier de nădejde al patriei socialiste, un „utecist” fruntaș al orânduirii comuniste, un membru „sănătos” al Partidului Comunist, chit că eram fiu de chiabur. În acele vremuri nu se putea altfel. Te nășteai cu steaua partidulului în frunte și cu destinul „programat” de partid în planuri „cincinale”. Era musai să-l aplauzi pe „cel mai iubit fiul al poporului” și să te mândrești că ai venit pe lume taman când „societatea socialistă multilateral dezvoltată” își revărsa binefacerile peste întregul popor. Nu te întreba nimeni ce crezi, erai doar o mioară din turma obligată să behăie în cor după partitura scrisă de partid.
Prea mulți mai plâng și astăzi după acele vremuri. Cică atunci aveam un loc de muncă asigurat de stat, apartamente puse la dispoziție de același stat și o „democrație populară” în care nu se punea problema alegerii. Dacă îndrăzneai să te piși contra vântului, erai fiul ploii și nici dracu‘ nu-ți plângea de milă. N-are sens să întreb câți dintre românii prezentului știu ce era „reeducarea” de la Pitești...
Anii au trecut și (după o „tranziție” care nu se mai termină!) am ajuns la senectute acceptând că viața e un joc de șah în care pionii sunt întotdeauna meniți sacrificării pe altarul unei „patrii” conduse numa‘ de „patrioți”. După 36 de ani trăiți în „democrația originală” unii se mai întreabă încă dacă Ceaușescu a fost sau nu „patriot”...
Prezentul (pe care unii se străduiesc din răsputeri să-l zugrăvească în roz-bombon!) nu poate fi rupt de trecut. Suntem dresați să ne aplecăm cu cușma în mână în fața „patrioților” care ne tot conduc de când există România Mare. Se fac și se desfac „coaliții” și noi tot fraieri rămânem...
Pe unde au trecut 60 de ani din viața mea?
-1 februarie 2026-
toate pân-la ziuă pier
Numai pe uzina noastră
arde una ca o proastă."
Și apropo de vopsitul în roz
https://www.youtube.com/watch?v=59lKdaXX6Eo
Nu mai sunt stele pe cer
Care pân-la ziuă pier;
Astăzi peste viața noastră
E stăpână doar o castă...
Poți să-ți dai doctoratul., dacă tot e la modă.