Iuliu Maniu - lecția de etică în politică

Foto: John Graudenz / ullstein bild / Profimedia

Niciodată nu va fi suficientă investiția de admirație pe care o datorăm și trebuie să o avem față de Iuliu Maniu.

Ne adunăm la Sighet, în fiecare an la începutul lunii februarie, cei câțiva admiratori ai lui Iuliu Maniu pentru a-l comemora, omagia, venera pe deplin. Anul 2023 a fost decretat Anul Iuliu Maniu din inițiativă privată și nu de către cele mai înalte căpetenii politice ale țării, precum Președinția, Guvernul, Casa Regală, toate acestea par încă infestate de spiritul comunist și securist al urii proletare și cărora le-ar fi picat greu să inițieze în mod voluntar decretarea anului 2023 ca Anul lui Iuliu Maniu. Mai mult decât atât, Anul Iuliu Maniu nu a durat decât două semestre, adică doar de la jumătatea anului, după aprobarea tardivă de către Parlament în vara anului respectiv, întârziere cauzată de nepăsarea intenționată fără îndoială a capilor țării, adică a acelora care și-au instalat șezuturile în scaunele puterii într-un stat democratic, gândit, făurit și apărat de-a lungul timpului de Iuliu Maniu.

Pe de altă parte, în modul cel mai ipocrit, cei care se opuneau organizării comemorării lui Iuliu Maniu aici la Sighet, în spațiul detenției și martirajului său, au devenit, pe parcursul anului 2023, turiști pe la toate ambasadele României din cele mai importante țări europene, precum Franța, Austria, Germania, Anglia, cu voie de la oficina controversată, și anume Institutul Cultural Român, cu scopul de a-l comemora pe Iuliu Maniu. Acest periplu spre „folosul faimei lor” a contrastat flagrant cu fidelitățile circumstanțiale față de personalitatea lui Iuliu Maniu.

Pentru noi, cei care ne adunăm în fiecare an spre a-l omagia, nu există un anume An Iuliu Maniu, precum 2023, pentru că noi socotim că fiecare an, din cei 106 de ani trecuți de la Marea Unire, este Anul Iuliu Maniu. Fiecare an din cei 106 ani este un an eponim Iuliu Maniu care poartă marca personalității sale. Noi ne strângem anual în jurul unei povestiri eroice, cea a lui Iuliu Maniu, o povestire ce s-a transfigurat într-o legendă întemeietoare a statului național român.

Lecția etică pe care a predat-o Iuliu Maniu neamului său și-a însușit-o din mai multe direcții: din datele apriorice ale genealogiei sale presărată cu lideri naționali de frunte, dinspre educația și cultura sa confesională, dinspre confruntările și adversitățile politice care nu l-au ocolit, din legalismul și constituționalismul său nesmintit și funciar de factura civilizației europene. Eticismul său în politică s-a derulat pe mai multe planuri: în viața de partid, în relațiile cu personalitățile publice ale vremii, în diplomație, în relația cu foștii lideri PNȚ și în relațiile cu oamenii simpli. Referindu-se la Actul Unirii de la 1918, Iulia Maniu a văzut în acest moment istoric crucial rezultatul unei adevărate revoluții morale a ardelenilor și bănățenilor, o insurecție morală a națiunii române. Actul Unirii, afirma el, „a reieșit din drepturi clare, din sacrificii și din credința curată care nu poate pieri”. „Acest Ardeal și Banat, spunea Iuliu Maniu, nu au intrat în posesiunea neamului românesc pe baza tratatelor de pace, ci în urma jertfelor comune și a spiritului de sacrificiu de pretutindeni”. El atrăgea atenția că aceste provincii nu au fost alipite, ci unite cu Vechiul Regat. 

Iuliu Maniu a așezat la loc de cinste în viața publică, deasupra tuturor legilor și reglementărilor, „morala publică, cea care este adevărata creatoare a normelor de viață colectivă”. În acest sens, Iuliu Maniu a făcut apologia morală a Partidului Național Român, socotind, în 1920, că „elementul ardelenesc era și este un element politic fără de care nu se poate concepe organizarea și conducerea țării”. PNR nu a ținut să fie „cu orice preț la guvernare, de dragul guvernării, cu orice guvern, indiferent de constituția sa morală”, pentru că un partid poate să fie eficient atât la guvernare, cât și în opoziție „dacă nu încalcă conduita de moralitate politică”. El a fost doctrinarul unui adevărat eticism politic, socotind că acesta se bazează pe „devotamentul omului politic” și, mai ales, „trebuie un altruism mai mult decât oricând”. Tot astfel, acest eticism politic trebuia să se revendice de la un democratism moral, așa cum și-l imagina pentru noul partid, PNȚ, care trebuia să devină „luptătorul ideii de drept și de dreptate, să fie slujitorul ideii de dreptate și echilibru”, care să îndrume și să catalizeze poporul român „într-o ființă etică și pe care să o pună alături de popoarele civilizate ale lumii”. Iuliu Maniu a militat pentru un obiectiv fundamental al partidului pe care l-a condus, și anume ca PNȚ să fie animat „de altruismul perfect cetățenesc”. Iuliu Maniu a știut să aprecieze și să profileze sub semnul exemplarității personalități publice ale vremii precum: Mihail Manoilescu, Mihai Popovici, Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Demetru D. Dobrescu, celebrul primar al capitalei etc.

El a militat pentru Statele Unite ale Europei, pentru Europa Unită în care, dincolo de reguli, norme și legi, ar trebui să prevaleze „o atmosferă sufletească care trebuie schimbată, deoarece reminiscențele istorice și excesele șoviniste sunt piedici reale” în calea realizării idealurilor europene. Același Iuliu Maniu, dintr-o înaltă conștiință morală și politică, avertiza că „în legăturile noastre mari, internaționale să nu domnească rigiditatea unei suveranități, ci să se aplice frățietatea internațională”. Această afirmație atât de actuală ar trebui învățată pe de rost de partidele suveraniste și antieuropene, precum cel al unui anume G. Simion, sau al insei zgomotoase Șoșoacă, sau al altor suveraniști și autohtoniști cărora li s-a mai înmuiat cerbicia în urma războiului din Ucraina.

Reluând peste timp afirmațiile din testamentul lui Avram Iancu, din 1850, și anume că „doar prin puterea legii se vor putea scoate drepturile națiunii mele”, Iuliu Maniu afirma în perioada 1940-44 că „împotriva factorilor de forță să ne luptăm doar cu principii de drept”, pentru că „singura armă a celui slab este dreptul”. Cultul pentru valorile de drept este unul dintre fundamentele teoretice axiologice ale moralei și eticii lui Iuliu Maniu.

Morala politicii și politica morală au profilat în Iuliu Maniu o personalitate desăvârșită în apărarea idealului național și al dreptății sociale. Unul dintre exemplele cele mai evidente ale consecvenței sale morale, reieșită din fermitatea principiilor care i-au dominat gândirea și acțiunea politică, a fost critica neconcesivă a camarilei regale. Această critică a fost expresia firească a încălcării flagrante a legalismului său cultivat în spațiul central-european și constituționalismului pe care l-a apărat fără greș. Astfel, Iuliu Maniu atacă cu mult curaj și responsabilitate faptul că „Doamna Lupescu a strâns în jurul ei câțiva care formează o camarilă blestemată” și, prin urmare, „n-am putut guverna din cauza acestei femei, din cauza camarilei și a servitorilor ei” și afirmă că „eu, fraților, sunt ardelean. Eu m-am obișnuit a vorbi pe față cum am vorbit cu Tisza și nu mă uit dacă se supără cineva sau nu când spun adevărul, dacă el este în interesul țării și al acestuia cui îi spun”. Din aceste considerente, prin comportamentul său moral desăvârșit, Iuliu Maniu s-a contopit cu idealul României Mari democratice construită de „iubitorii de neam, de lege, de dreptate”. Abandonarea acestor repere însemna că „toate popoarele care s-au scufundat în desfrâu s-au prăpădit” și, tocmai de aceea, „noi nu vrem ca neamul românesc să se prăpădească și pentru aceasta trebuie să respecte în veci legea lui Dumnezeu, legea creștină”. Iată, așadar, care sunt articulațiile catehismului său moral, și anume morala de factură creștină. Resorturile adânci și de neînvins ale profilului său etic rezultat din convingerile, educația și spiritul creștin au animat pe acest lider pe deplin patriotic.

Un episod de mare dezamăgire pentru Iuliu Maniu a fost instaurarea puterii discreționare, voievodale a Regelui Carol II. Această profundă dezamăgire reiese din Memoriul pe care l-a adresat lui Carol II, în 1938. Iuliu Maniu, referindu-se la principiile morale încărcate de aceste rege, constată cu adâncă tristețe că opera lui de la 1 Decembrie 1918 a fost erodată de regimul carlist: „în loc de o nouă epocă, de refacere materială și înălțare morală, s-a construit opera de umilire a provinciilor și de pauperizare, de înlăturare a elementului românesc ardelean și demiterea lor din funcții publice în mod imoral și printr-un favoritism cu nimic justificat”. Derapajele morale ale regimului dictatorial al Regelui Carol II și ale hipercentralismului de stat au afectat profund cele trei principii care au asamblat edificiul statului: „ideea națională, dreptatea socială și regimul democratic”, care la rândul lor erau corespondente cu „același mare ideal de eliberare, de unire și de înălțare a națiunii”.

Iuliu Maniu constată aceleași defecțiuni morale din viața publică cu cele izbitor de asemănătoare din viața publică de astăzi. Astfel, el constata că „triumful ideilor de moralitate” este contrazis de „plagiatorii chemați să realizeze o reformă”, sau „plagiatorii convertiți la convingeri nu pot face legi bune” pentru că „până și legile se fac bine mai întâi cu sufletul”. Un alt exemplu care marchează durata lungă a nevredniciei conducătorilor români, Iuliu Maniu îl constată în cazul marilor opere de construcție a statului, de asemenea năucitor de asemănător cu situația de azi a țării noastre: „de mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale, maghiare și iugoslave în autostrăzi pentru automobilism, noi nu avem nici una”.

Prevestitor și cu o analiză de profunzime a comportamentului defectuos al elitei politice și al conducătorilor țării, Iuliu Maniu rămâne, că vor unii sau nu vor, personalitatea politică providențială a neamului nostru de atunci și pentru totdeauna.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp