Seara de vineri este momentul meu preferat în saptămână, momentul în care, așezată la o micuță cafenea, respir atmosfera pariziană și zâmbesc pentru că știu că am multe, multe ore în față doar pentru mine. Era vineri seară, destul de târziu și, în mod excepțional, eram acasă după o săptămână grea, savurând liniștea. Și, de-o dată, nu a mai fost liniște. A fost șoc, mânie și dezgust. Și apoi un soi de mândrie, de sfidare.
Citesc știrile care curg pe ecranul televizorului și sunt în total dezacord cu mesajul titlurilor. Nu mă reprezintă acelea care califică atentatele drept crude, oribile, violente, sângeroase, drept un atac împotriva umanității sau un act coordonat de război; nu mă reprezintă mesajele care le descriu drept un cuțit în inima democrației și valorilor europene sau ca cel mai sângeros atac din ultimele decenii din Franța.
Nu mă reprezintă aceste mesaje pentru că, pe lângă a exprima o evidență și o reacție absolut normală a unei societăți evoluate,nu fac decât să le dea satisfacție celor care au plănuit tragedia de vineri seară. În ochii lor, toate acestea sunt măsura victoriei, triumfului lor. Nu, singurele cuvinte care pot descrie atentatul sunt josnic, rușinos si laș, o imagine exactă a celor care l-au plănuit și executat.
Da, șoc, mânie și dezgust...apoi mândrie. Simt că, deși îi plângem pe oamenii nevinovați care astăzi nu mai sunt, nu îi plângem îngenunchiați. Ne sună în urechi Marseilleza, ca în secvența aceea minunată din Casablanca, iar versurile și muzica sunt electrizante. Îi plângem cu capul sus, fiind hotărâți să rămânem noi înșine. Și, mai mult ca oricând, continuăm să credem în Libertate, Egalitate, Fraternitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.